admin Ca martor al suferinței aproape strigate din fața altarului de Parintele Boian de la Mănăstirea Mălainița din Valea Timocului, m-am întristat. O suferință de zeci de ani aproape surdă, pentru că nu e auzită dincolo de granița sârbo-română. Ca român însă, m-am bucurat să mi se vorbească în același grai și cu aceleași simțăminte (ce-i drept, cu o doză sănătoasă de regionalisme și cu accent bănățean).. M-am bucurat să descopăr un colțișor de Românie dincolo de hotar, atât de aproape și totuși atât de îndepărtat.
Micuța Mănăstire Mălainița, Valea Timocului, Serbia
Dar suferința Părintelui nu este izolată sau întâmplătoare. Ea este “glasul” mai multor neamuri strămutate într-un teritoriu îndelung încercat de-alungul veacurilor.
Vizitând Serbia și “surorile” ei Muntenegru și Macedonia, geopolitica recentă ne obligă să ocolim chiar inima acestui teritoriu – provincia Kosovo.
Puțină istorie
Creștinismul, apărut în primele secole în acest teritoriu (secolul VII), va înflori în epoca de aur a sârbilor (secolele X-XII), astfel că în 1219 este înființată prima biserica autocefală, iar Arhimandritul Sava – fiul prințului Ștefan Nemanja– este numit arhiepiscop.
Statuia lui Ștefan de Nemanja, piața Savski, Belgrad
Dealtfel, Ștefan de Nemanja – Marele Prinț al Marelui Principat al Serbiei, se călugărește și viețuiește în Sfântul Munte Athos la Mănăstirea Hilandar, de unde se va “întoarce” câțiva zeci de ani mai târziu, sfânt izvorâtor de mir, Sfântul Simeon.
Centrul Belgradului îl cinstește pe acest prinț, devenit sfânt, cu o frumoasă statuie, nu departe de clădirea simbol, bombardată de NATO în 1999, păstrată în semi-ruine pentru a reaminti sârbilor istoria recentă nealterată.
Dacă Ștefan de Nemanja este inclus pe locul I în lista și cartea din 1993 a celor mai proeminenți 100 de sârbi, redactată de Academia Sârbă de Știițe și Arte, și fiul acestuia, Sfântul Sava, este cel mai cinstit sfânt sârb, iar Belgradul s-a dezvoltat ca așezare la confluența și adăpostul unui frumos râu – râul Sava – cu Dunărea.
Kosovo
Kosovo, Biserica Fecioarei Ljevisa din Prizren, împrejmuită cu sârmă ghimpată, Patrimoniul Mondial UNESCO
Dacă am privi problema din punct de vedere istoric – care popor a fost primul venit pe meleagurile Kosovo-ului şi Metohiei – am greşi, căci, judecând aşa, ar trebui să ,,alungăm” din Europa toţi slavii, turcii şi hunii sau ar trebui ca turcii să înapoieze Constantinopolul grecilor. Dar istoria nu îndreptăţeşte şi nici nu ar putea îndreptăţi nici una din etniile ce trăiesc în Kosovo la a fi parte implicată în acest conflict.
Să nu uităm nici de faptul că Mircea cel Bătrân a luptat împotriva otomanilor alături de cneazul Lazăr și de alți voievozi și prinți sârbi în chiar inima provinciei Kosovo – pe Câmpia Mierlei (Kosovo polje), la nici 10 km de actuala capitala a provinciei – Pristina, în anul 1389. Și deși acea bătălie reușește să împiedice pe moment extinderea Imperiului Otoman spre Vest, ulterior, repliați, otomanii, în frunte cu binecunoscutul Baiazid “Fulgerul”, înfrâng armatele Țaratului Serbiei.
Până la mijlocul secolului XV (1453), unul câte unul, teritoriile actualelor țări Macedonia, Serbia, Bosnia și Hețegovina, Muntenegru și Albania cad sub dominația Imperiului Otoman, fiind supuse unui intens proces de islamizare. În decursul sutelor de ani de ocupație, singurii care s-au răsculat în nenumărate rânduri reușind să își păstreze ortodoxia, au fost sârbii, ceea ce adus în cele din urma, la începutul secolului XIX (1804) la înființarea unui Principat al Serbiei.
Istoria ultimilor 150 de ani
Întreaga Europă de mijloc al secolului XIX este scuturată de marile mișcări revoluționare care se propagă inclusiv în Principatele Române (1848). Ulterior, extinderea Imperiului Țarist și slăbirea influenței Imperiului Otoman încurajează în Balcani spiritul de suveranitate, astfel că, în 1876 Serbia, Muntenegru și Bosnia au declarat razboi Imperiului Otoman proclamându-și în același timp unirea.
Tratatul de la Berlin din 1878 care marchează sfârșitul războiului Ruso-Turc, acorda printre altele, pe lângă independența României, deplina independență doar Serbiei și Muntenegrului, Bosnia fiind înglobata imperiului Austro-Ungar. Tensiunile nu au întârziat să apară mai ales pentru ca pe teritoriul Bosniei existau aproape 1 milion de sârbi ortodocși (și mult mai mulți sârbi și simpatizanți ai sârbilor de alte confesiuni). Ca urmare a victoriei din Razboiul Balcanic (1912-1913), desfășurat între Liga Balcanică (Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria) și Imperiul Otoman, sârbii au înglobat și Kosovo.
„Butoiul cu pulbere” își va primi scânteia odată cu asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei (urmașul la tronul Austro-Ungariei) în iunie 1914, la Sarajevo *capitala Bosniei și Herțegovinei, de către Gavrilo Princip, un tânăr sârb bosniac în vârsta de 19 ani, membru al unei mișcări extremiste numite Mâna Neagră. Creșterea puterii sârbești (Serbia era văzută ca un satelit al Rusiei) a contribuit astfel la dorința Germaniei și Austro-Ungariei de a risca un război după acest eveniment.
Urmările imediate le cunoaștem cu toții: Declanșarea Primului Război Mondial : Austro-Ungaria declară război Serbiei, Rusia declară război Austro-Ungariei, Germania declară război Rusiei. Pe parcursul acestui prim război, sârbii au câștigat câteva bătălii împotriva Austro-Ungariei însă, va fi înfrântă când Bulgaria a intrat și ea în razboi de partea Austro-Ungariei.
După încheierea Primului Război Mondial, la 1 decembrie 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor – mai tarziu numit Regatul Iugoslaviei, odata cu care a luat sfârșit și separatismul bosniac încurajat de guvernatorul ungur la Bosniei aflată sub Austro-Ungaria încă din 1878. Totuși rămânea problema legata de identitatea populației musulmane, care era dată de religie, nu de naționalitate – mulți dintre musulmanii bosniaci declarându-se sârbi de credință islamică!
Adevarata problemă s-a acutizat în timpul regatului Iugoslaviei odata cu programul de integrare inițiat de regele Alexandru I Unificatorul care dorea ca toți supușii săi să fie iugoslavi, lucru care nu s-a întamplat în timpul domniei sale. Căsătorit cu Principesa Maria a României, fiica Regelui Ferdinand I al României, regele Alexandru I al Iugoslaviei, este asasinat la Marseille în Franța în 1934 de către un revoluționar bulgar, membru al unei organizații extremiste macedonene.
Pe 6 aprilie 1941, Regatul Iugoslaviei a fost atacat din toate direcțiile de forțele Axei. A fost vorba în principal de forțele Germaniei Naziste, cărora li s-au adăugat italienii, maghiarii și bulgarii. În timpul invaziei, Belgadul a fost intens bombardat de aviația germană. Luptele au durat mai puțin de două săptămâni, fiind încheiate de capitularea Armatei Regale Iugoslave. În afară de faptul că era incomparabil mai slab echipată decât armata germană, armata iugoslavă a încercat să apere toate frontierele naționale cu puținele resurse de care dispunea.
Mai trebuie amintit că mai multe divizii din cadrul armatei iugoslave au refuzat pur și simplu să lupte, soldații lor întâmpinându-i pe germani ca pe eliberatori de sub opresiunea sârbilor. Condițiile capitulării au fost extrem de severe, Axa dezmembrând la propriu, Iugoslavia: Germania care a ocupat militar cea mai mare parte a Serbiei, a anexat nordul Sloveniei și a creat regimuri care guvernau statele marionetă Sârb și Croat. Italia lui Mussolini a ocupat restul Sloveniei, Kosovo și o bună parte a coastei Dalmației și toate insulele Mării Adriatice. Ungaria a ocupat Voivodina (provincie din nordul Serbiei), iar mai apoi a anexat mai multe regiuni din Croația, Serbia și Slovenia. Bulgaria a anexat aproape întreg teritoriul a ceea ce este azi Republica Macedonia. Ulterior, după capitularea Italiei din 1943, teritoriile controlate de aceasta au trecut sub influență germană – mai precis ustașă (mișcare fascistă, ultranaționalistă, teroristă și separatistă croată înființată în 1929). Aceste teritorii au inclus Kosovo, Albania și Muntenegru.
La finele celui de-al Doilea Război Mondial Iugoslavia pierduse o treime din teritoriu si cam tot atît din populatie (*aproximativ 1.5 milioane de oameni). Ulterior, datorită depopulării și nevoiei acute de mână de lucru, provincia Kosovo (bogată în minereuri) este repopulată cu etnici albanezi musulmani.
Problema legată de identitatea etnică și religioasă a musulmanilor a continuat și după cel de-al doilea Război Mondial și abia în anii ’60, Partidul Comunist Iugoslav a emis o rezoluție prin care se recunoștea naționalitatea musulmană pe teritoriul Iugoslaviei.
Odata cu desființarea blocului comunist și dispariția amenințării URSS, s-a declanșat și destrămarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Aceasta a debutat în iunie 1991, când, în aceeași zi, Slovenia și Croatia și-au declarat independența la câteva ore distanță! Astfel, dispărea de pe harta Europei acest trup de țară ce cuprindea conform spuselor lui Tito -“5 republici, 6 natiuni, 4 limbi, 3 religii, 2 alfabete si un singur partid”!….
Din nou Kosovo – o privire mai amănunțită
Iugoslavia a fost cea mai apropiată ţară, din fostul bloc comunist, de Occident, cu o economie prosperă şi o oarecare libertate de expresie. După 1989, iugoslavii au depăşit destul de uşor perioada de tranziţie de la comunism la capitalism. Cu toate acestea, în contextul lumii zbuciumate de astăzi, teritoriul vechii Iugoslavii este în continuare măcinat de separatism iar provincia Kosovo este exemplul cel mai grăitor. Cunoscând situaţia economică prosperă şi politica îngăduitoare faţă de etniile federaţiei, motivele unor astfel de mişcări segregaţioniste trebuie căutate la alte nivele, şi reflectând asupra războaielor dintre croaţi, sârbi şi musulmani, este evident că avem de-a face cu un conflict religios, căci ,,Iugoslavia e prima ţară ortodoxă în drumul către Rusia”, inima Europei de Est.
Problema recentă din Kosovo nu este de natură politică. Unii afirmă că războiul s-a purtat împotriva comunismului, a unui dictator nemilos şi a sistemului lui totalitar. Dar războiul nu a fost împotriva lui Miloşevici, căci ,,nu persoana acestuia este în cauză, că în Iugoslavia există, la ora actuală, zece milioane de Miloşevici, hotărâţi să nu cedeze” şi nici a unui sistem totalitar, crud, dat fiind că la Paris, delegaţia sârbă acorda autonomie lărgită provinciei Kosovo, printr-un acord care recunoştea ,,necesitatea unei guvernări autonome în Kosomet (Kosovo şi Metohia), inclusiv participarea la viaţa politică a membrilor tuturor comunităţilor naţionale din provincie, în conformitate cu principiile Chartei ONU şi ale Actului Final de la Helsinki.” Am îndrăzni să spunem că ,,bomba” este una mult mai subtilă.
Din punct de vedere umanitar, de asemenea am greşi dacă am lua partea sârbilor sau a albanezilor. Ambele părţi, de-a lungul timpului, au procedat incorect. Vreme de câteva secole, atât sârbii cât şi albanezii au fost sub ocupaţie otomană, timp în care marea majoritate a albanezilor a trecut la islamism, în timp ce sârbii au opus rezistenţă. Ca urmare, turcii au încercat să infiltreze populaţie albaneză, fidelă imperiului, în regiunile sârbe, pentru a coloniza zona şi a o supune complet. Sprijiniţi fiind de turci, albanezii încep să persecute populaţia sârbă din Kosovo şi Metohia. Ei elaborează, în 1878, conceptul ,,Albania mare” prin care revendică teritorii de la ţările vecine. Începând cu acest moment al istoriei, relaţiile dintre popoarele sârb şi albanez devin extrem de tensionate. Albanezii, ,,musulmani angrenaţi dintotdeauna în grave incidente interetnice în zonă, raliaţi naziştilor în al doilea război mondial”, fac presiuni asupra populaţiei sârbe şi muntenegrene. Imaginea etnică şi demografică a Kosovo-ului se schimbă, în urma crudei asupriri a sârbilor de către albanezii din divizia SS ,,Skenderberg”.
După al doilea război mondial, fiind provincie autonomă a Iugoslaviei, Kosovo şi Metohia, duce o politică separaţionistă, iar după moartea lui Iosip Broz Tito (mai 1980), mişcarea de secesiune capătă noi dimensiuni. În 1981, are loc o explozie a naţionalismului albanez, având în centru sloganul ,,Republica Kosovo”. Din acest moment, sârbii încep să protesteze, trecând la represalii, iar conflictul ia amploare. În anul 1987, Slobodan Miloşevici, preşedintele Iugoslaviei, iritat de atitudinea albanezilor, încurajează poporul sârb la violenţă. De acum, sârbii răspund cu violenţă oricărei încercări de separare a provinciei de Iugoslavia. Începe conflictul armat, şi atât sârbii cât şi albanezii nu precupeţesc nici un efort în a recurge la crimă, abuzuri de orice fel, teroare şi cruzime.
În 2008 Provincia Kosovo și-a autodeclarat independența, nerecunoscută de altfel de multe state printre care România, Spania sau Rusia. Deși teritoriul provinciei este literalmente presărat cu biserici, cimitire și mănăstiri ortodoxe sârbe, multe dintre ele obiective UNESCO acestea sunt greu accesibile publicului larg, în prezent, populația majoritară fiind albanezi de religie musulmană.
Nu luăm partea niciuneia dintre etnii, căci amândouă se fac vinovate de crime împotriva umanităţii. Dacă albanezii au greşit pretinzând teritorii care nu le aparţin şi nici nu le-au aparţinut, nici sârbii nu s-au lăsat mai prejos răspunzând acestor provocări cu violenţă şi cruzime. Prin urmare, ar fi nedrept să judecăm problema din Kosovo ţinând partea albanezilor sau a sârbilor. Iar dacă am merge mai departe cu raţionamentul la ceea ce s-a întâmplat în fost Iugoslavie vedem că într-un mod cu totul absurd ,,NATO a bombardat, fără discernământ, şi pe albanezi, şi pe sârbi, şi a provocat cu bună ştiinţă o catastrofă umanitară”, iar ,,cei mai afectaţi au fost albanezii”, cei pe care Occidentul a vrut să-i protejeze prin această ,,intervenţie umanitară”.
Şi atunci ne întrebăm poate descumpăniţi ,,ce se întâmplă în Balcani?” De ce războaiele din fosta Iugoslavie au fost şi sunt atât de sângeroase? În Europa, s-au dezmembrat şi alte state precum Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, dezmembrări ce nu au avut loc sângeros. De ce războaiele cu Slovenia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina au fost atât de dure, și de ce există tulburări și astăzi ? Ce au deosebit sârbii de celelalte etnii implicate în mişcările separatiste din Europa?
Articol publicat in revista de spiritualitate, tradiții și călătorii „Viața Ortodoxă” Nr 34, Martie 2024