admin La nici 15 minute de agitația celei mai vechi așezări de pe Glob (Ierihonul este considerat de majoritatea arheologilor și istoricilor ca fiind cel mai vechi oraș din lume), nu departe de una dintre cele mai circulate șosele ce leagă Nordul Israelului de Sud , se află o mănăstire. Uitându-ne spre est, prin praful roșiatic, ne scăldăm privirea într-o imensă mare de pietre și nisip, presărată pe ici pe colo de pâlcuri de arbuști și tufișuri, ce reprezintă în fapt, Pustiul Iordanului.
Aproape de șosea, din mijlocul unui pâlc mai mare de palmieri și arbori de finic, se ițește deasupra unei cupole luminoase, o Sfântă Cruce.
Pustiul Iordanului…
În istoria biblică, de Valea Iordanului și Pustiul Mării Moarte sunt legate foarte multe evenimente. Dacă aici, în vechime, nepotul lui Avraam – Lot a fost martorul distrugerii cu pucioasă a celor două cetăți Sodoma și Gomora, în amonte, râul Iordan a fost la rându-i, martorul mai multor evenimente importante:
- Traversarea Iordanului de către evreii întorși din robia egipteană și pietrele de la Ghingal:
Traseul israeliților prin Pustiul Iordanului a reprezentat etapa finală și cea mai dramatică a celor 40 de ani de rătăcire, marcând tranziția de la statutul de robi la cel de cuceritori ai „Țării Făgăduinței”.
În tradiția biblică, numărul 40 nu este doar o cifră cronologică, ci un simbol fundamental: Potopul lui Noe – când nu a plouat timp de 40 de zile și 40 de nopți, Proorocul Iona, ce a vestit cetății Ninive că mai are la dispoziție 40 de zile pentru a se pocăi și a evita distrugerea, Moise care a stat pe Muntele Sinai de două ori câte 40 de zile pentru a primi Tablele Legii, Sfântul Prooroc Ilie care a mers prin pustiu spre Muntele Horeb timp de 40 de zile fără hrană, înainte de a auzi glasul lui Dumnezeu, Ispitirea Mântuitorului care a postit în pustiu 40 de zile, cele 40 de zile dintre Înviere și Înălțarea la cer, cât Domnul a mai rămas pe pământ, pregătindu-i pe Sfinții Apostoli pentru misiunea lor etc.
Această durată este considerată așadar, simbolic, „viața unei generații” — timpul necesar pentru ca vechea mentalitate să dispară și să se nască o generație nouă, liberă și demnă de Pământul Făgăduinței.
După ce a ocolit Edomul si Moabul prin estul Mării Moarte, Moise a poposit pe Muntele Nebo (Iordania de azi) de unde Dumnezeu i-a arătat întreaga panoramă a Canaanului, dar i-a interzis să intre în el. De aici se văd, în toată splendoarea, Valea Iordanului, Ierihonul și, în zilele senine, munții Ierusalimului. A urmat trecerea miraculoasă a Iordanului care nu s-a făcut pe vreun pod, ci printr-o minune care a oglindit trecerea Mării Roșii: când preoții care purtau Chivotul Legământului au pășit în apă, cursul râului s-a oprit mult în amonte. Din albia secată a râului, au fost luate 12 pietre mari pentru a ridica un monument de aducere aminte la Ghilgal. Cuvântul Ghilgal înseamnă „rostogolire” (Dumnezeu i-a spus lui Iosua: „Astăzi am rostogolit de pe voi ocara Egiptului”). Pietrele marcau astfel momentul în care statutul de „robi fugari” a fost șters definitiv, fiind înlocuit de cel de „popor liber” în propria țară.
În teologia creștină, trecerea Iordanului este văzută ca o prefigurare a Botezului. Interesant este că, secole mai târziu, Sfântul Ioan Botezătorul predica exact în aceleași locuri, spunând fariseilor: „Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam”, făcând probabil referire directă la pietrele așezate de Iosua la Ghilgal.
- Despărțirea apelor Iordanului cu cojocul și transmiterea harului
Înainte să fie ridicat la cer într-un car de foc, Sfântul Prooroc Ilie – luându-și cojocul făcut sul și lovind apele – a traversat ca pe uscat Iordanul împreună cu sfântul Prooroc Elisei. După traversare, Sfântul Ilie a fost luat la cer iar Sf Prooroc Elisei primind cojocul, la întoarcerea spre Ierihon, a despărțit din nou, cu acesta, apele Iordanului. A urmat prima minune publică a sfântului care a curățat apele unui izvor blestemat și a binecuvântat pământul neroditor al cetății.
- Locul Botezului Domnului
Aici, la Betania de dincolo de Iordan, Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit și L-a botezat pe Mântuitorul Iisus Hristos.
- Sfânta Maria Egipteanca și viețuitorii de la Iordan
Poate cea mai impresionantă pildă este cea a Sfintei Maria Egipteanca, ce a trăit în acest pustiu timp de 47 de ani, fără să vadă față omenească, hrănindu-se doar cu linte și rădăcini. De altfel, în secolele IV-VI, pustiul acesta era plin de mănăstiri. Sfinți precum Eftimie cel Mare sau Sava cel Sfințit au transformat peșterile aride în adevărate chilii..
Mai aproape de vremurile noastre, sfântul Ioan Iacob Hozevitul – înainte de a se nevoi spre sfârșitul vieții în peștera Sfintei Ana de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozeva (situată în vestul Ierihonului), a viețuit o bună perioadă în pustiul Iordanului, foarte aproape de Marea Moartă, unde a fost și egumen al unui schit aici…
Puțină geografie…
Suntem în Depresiunea Ghor, care din punct de vedere științific este o anomalie geologică spectaculoasă, ca parte a Marelui Rift African (ruptura ce pleacă din Liban, urmărește Valea Iordanului, Marea Moartă, Marea Roșie, la sud de Valea Nilului și marile lacuri Africane). Valea Iordanului s-a format prin îndepărtarea plăcii tectonice Arabe de placa Africană. Este o zonă de rift activă, ceea ce explică prezența izvoarelor termale dar și a cutremurelor atât de des menționate în textele antice…
Țărmul Mării Moarte este una din zonele de uscat cele mai joase de pe Terra – aproximativ minus 430 de metri sub nivelul oceanului planetar, aflată într-o continuă mișcare de adâncire, cu circa 1 metru pe an. Apa mării are o salinitate de 10 ori mai mare decât a oceanului iar compoziția chimică (foarte multe săruri) o face toxică pentru organismul uman sau alte viețuitoare marine, cu excepția câtorva microorganisme (alge și bacterii).
O notă interesantă: geologii au descoperit că în zona Sodomei și Gomorei (lângă Marea Moartă) există pungi de bitum (asfalt) și gaze naturale sub presiune, ceea ce ar putea explica, din punct de vedere fizic, „ploaia de foc și pucioasă” descrisă în Biblie, în urma unui cutremur.
Din nou la Sfântul Gherasim..
Este Postul Paștelui și mi-am amintit din viața unui sfânt cuvios că acesta nu gusta nimic în acest Post, până la Sfânta zi a Învierii. Este vorba de sfântul Gherasim de la Iordan, iar crucea care se vedea mai sus, de la șoseaua ce leagă nordul de sud, din apropierea Ierihonului, este cea de pe clopotnița Mănăstirii Sfântului Gherasim…
Sfântul s-a născut în provincia Licia (astăzi în Turcia), într-o familie bogată și evlavioasă. În tinerețe, după ce a primit o educație aleasă, și-a împărțit averea săracilor și a plecat spre Egipt, în pustia Tebaidei, pentru a deprinde învățăturile marilor pustnici de acolo. În jurul anului 450 d.Hr. a ajuns în Țara Sfântă și s-a stabilit în pustiul Iordanului, aproape de locul botezului Domnului. Aici, la anul 455 a întemeiat o lavră ce inițial se numea Mănăstirea Kalamon, unde a impus o rânduială foarte strictă: în timpul săptămânii, călugării trăiau în singurătate deplină, mâncând doar pâine uscată și curmale, iar sâmbăta și duminica se adunau pentru Sfânta Liturghie.
Mănăstirea întemeiată de sfânt a fost distrusă de perșii sasanizi în anul 614, an de o mare tristețe pentru tot teritoriul Țării Sfinte întrucât atunci au fost distruse majoritatea bisericilor și așezămintelor creștine construite de sfânta Împărăteasă Elena la anii 330..
Cruciații au reconstruit-o în secolul al IX-lea, aceasta fiind ulterior renovată în secolul al XII-lea de către împăratul bizantin Manuel I Komnenul. A fost reconstruită din nou în 1588 și distrusă în jurul anului 1734. Împrejmuită de un zid înalt de peste 3 metri, Mănăstirea Sfântul Gherasim de astăzi (cunoscută și sub numele de Deir Hajla) datează din 1885 și aparține Patriarhiei Ortodoxe Grecești a Ierusalimului.
Pășind în micuța curte interioară, la umbra palmierilor, căldura înăbușitoare de “afară” parcă dispare. Suntem întâmpinați de o bătaie melodioasă și cristalină de clopot. Urcăm câteva trepte pentru a intra în biserica principală, a cărei pereți si coloane sunt pictate cu fresce în stil bizantin; undeva pe partea stângă ne “întâmpină” Sfânta Familie iar spre altar, sfânta Maria Egipteanca și părintele Zosima.
Ce mi-a atras însă cu adevărat atenția a fost pardoseala, care este în întregime acoperită cu mozaicuri. De pe unul din ele, ne privește blând un leu tolănit la umbra unui palmier, de după care se ițește un măgăruș care duce după sine o cămilă…
De altfel, mănăstirea găzduiește un atelier de mozaic unde călugării și localnicii lucrează împreună. Aceștia creează piese cu tematică creștină, dar și seculară sau chiar evreiască (a se vedea menora de pe peretele lateral de la intrarea în curte sau monumentul închinat Maicii Domnului, de la ieșire).
Coborând spre paraclisul de la demisol, frontal, pe locul vechii grote unde tradiția spune că a poposit Sfânta Familie în fuga spre Egipt, ne întâmpină una dintre cele mai rare si emoționante icoane: Maica Domnului „Alăptătoarea” (în grecește Galaktotrophousa).
Deși acest tip de icoană a fost popularizat la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos (adusă acolo de Sfântul Sava de la mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit din Palestina), prezența ei la Sfântul Gherasim este strâns legată de specificul locului – “o casă” de popas pentru Sfânta Familie… Icoana este de mare folos pentru femeile care se roagă pentru a avea copii, pentru o naștere ușoară sau pentru a avea lapte să-și hrănească pruncii…
Pereții sunt din stâncă naturală, lăsați parțial nefinisați pentru a păstra parcă aspectul de grotă. La doar câțiva pași distanță, descoperim în spatele vitrinelor de sticlă, moaștele cuvioșilor părinți care s-au nevoit în aceste peșteri, dar și osemintele mucenicilor uciși în timpul invaziei persane din anul 614.
Cea mai cunoscută minune din viața Sfântului este cea a leului pe care Sfântul l-a vindecat scoțându-i un ghimpe din picior. Animalul, i-a rămas loial, păzind asinul mănăstirii și ascultându-l pe ca pe un stăpân. Într-o zi însă, în timp ce leul a adormit deși trebuia să păzească asinul la păscut pe malul râului, o caravană de cămile aflată în trecere a furat asinul. Când s-a trezit și nu a mai găsit animalul, leul s-a întors la mănăstire abătut, cu capul plecat. Sfântul Gherasim, crezând că leul și-a urmat instinctul de sălbăticiune și a mâncat asinul, i-a dat ca pedeapsă sarcina acestuia: leul a fost obligat să poarte zilnic cofele cu apă de la Iordan până la chilii, muncind smerit în locul prietenului său pierdut. După ceva vreme însă, în timp ce leul se afla pe malul Iordanului pentru a aduce apă (îndeplinind sarcina asinului), a zărit aceeași caravană de negustori care furase animalul. A recunoscut imediat asinul printre celelalte animale ale negustorilor și fără să-i atace pe oameni, a scos un răget atât de puternic și fioros încât negustorii, îngroziți, au fugit și au abandonat întreaga caravană. Leul a apucat frânghia asinului cu dinții și l-a condus înapoi la mănăstire. Mai mult, el a adus cu sine și cele trei cămile ale negustorilor, care erau legate de asin. Ajuns la poarta mănăstirii, leul a dat semne de mare bucurie arătându-i Sfântului Gherasim că fusese acuzat pe nedrept. După acest eveniment, Sfântul Gherasim a înțeles nevinovăția leului, l-a eliberat de muncile grele și i-a dat numele de Iordan.
După moartea sfântului Gherasim, leul a fost cuprins de o tristețe profundă și nu a putut fi mângâiat de ceilalți călugări. S-a dus la mormântul stăpânului său, unde a scos un răget puternic și a murit de durere…
Toată această întâmplare este foarte frumos zugrăvită de sfinții părinți…
“Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viață, ci și după moarte. Apoi să ne arate nouă, câtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare și cădere din Rai.”
…
Deși poate surprinzător, în imediata apropiere a Mănăstirii Sfântului Gherasim de la Iordan, există un monument interesant. Este vorba de o statuie ecvestră modernă, deasupra unui arc de zid încadrat de două turnuri de aproximativ 6.5 m înălțime, ce îl înfățișează pe Alexandru cel Mare călare pe calul său, Bucefal. Prezența lui aici pare a explica legătura atât istorică dar și culturală cu regiunea: În tradiția locală și iconografie, Alexandru cel Mare este uneori respectat pentru că a cruțat Ierusalimul dar și pentru rolul său în răspândirea limbii grecești (limba Noului Testament).
Conform tradiției și scrierilor istoricului Flavius Josephus, după ce a cucerit orașele Tyr și Gaza, Alexandru s-a îndreptat spre sud, către Egipt. Ierusalimul, care era atunci o provincie persană, a capitulat fără luptă în fața armatelor macedonene în anul 332 î.Hr.
Tot între tradiție și legendă, se spune că Alexandru a fost întâmpinat în afara zidurilor orașului de Marele Preot care i-a arătat Cartea lui Daniel, unde era prezis că un rege grec va învinge Imperiul Persan. Impresionat, Alexandru nu doar că a cruțat orașul și a oferit evreilor privilegii religioase și scutiri de taxe, dar s-a închinat și în Templu.
Deși subiectul este controversat (istoricii greci contemporani cu Alexandru nu menționează acest eveniment), cert este că, începând cu anul 332 î.Hr., regiunea a trecut sub influență elenistică, marcând începutul unei noi ere pentru Ierusalim.
…
Părăsim Mănăstirea Sfântului Gherasim, nu înainte de a mângâia măgărușul și leul din bronz auriu ce păzesc parcă porțile de lemn …. și fără a simți teama că la nici câteva sute de metri, întreaga zonă este încă un teren minat (la propriu!), sau la câteva săptămâni distanță, aici va începe un nou război….
Foto: Cavaleru Mihai
Martie 2026
