Cum s-a încreștinat poporul rus în secolul al X-lea?

Sfânta Olga, Împărăteasa Rusiei (11 iulie) și Sfântul Vladimir, Luminătorul Rusiei (15 iulie)

Aproximativ 85% din populația lumii de astăzi se asociază cu o religie, iar cea mai mare parte (33% adică peste 2.2 miliarde de oameni) sunt creștini (cumulând catolicii, protestanții și ortodocșii). Dintre aceștia, numărul exact al creștinilor ortodocși este destul de dificil de stabilit, mai ales că, după unele surse, procentajul ortodocşilor din populaţia creştină la nivel mondial a scăzut în ultimul secol de la 20 % la doar 12 %, tendinţă corelată cu diminuarea generală a procentajului de creştini în Europa.

Cu toate acestea, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol îl prezintă pe Întâi Stătătorul său, Sanctitatea sa Bartolomeu I, drept lider spiritual a 300 de milioane de creştini ortodocşi la nivel mondial.

În Rusia trăiesc cu mult peste 100 de milioane de creştini ortodocşi (77 % din populaţie), în Ucraina aproximativ 35 de milioane (65 % până la 77 % din populaţie) iar comparativ, în România 19 milioane (82 % din populaţie).

Se consideră astfel că Patriarhia Moscovei şi a Tuturor Rusiilor este cea mai mare Biserică Ortodoxă din lume, aparținându-i mai bine de jumătate din creştinii ortodocşi la nivel mondial, între 100 şi 150 de milioane de enoriași.

Dar cum s-au creștinat rușii?

 

Slavii și rușii

Nu putem însă vorbi de “ruși” sau despre creștinarea acestora, fără a înțelege nu doar cadrul istorico-geografic din primele veacuri al erei noastre, dar mai ales, atât cât ne permit Sfânta Tradiție și izvoarele istorice, contextul religios al vremii. Și aici sunt demne de amintit evenimentele ce au precedat inclusiv marea schismă de la 1054 produsă în sânul bisericii creștine.

„Dintre toate neamurile câte s-au așezat in Dacia, după retragerea legiunilor romane, niciunul nu are atâta însemnătate pentru istoria poporului român ca slavii. Ei joacă în ținuturile dunărene rolul pe care l-au jucat în apus neamurile germanice. Se știe într-adevăr că popoarele romanice de azi au rezultat din amestecul locuitorilor de limbă latină din imperiu cu barbarii care s-au așezat în tările respective: Francezii provin din amestecul galo-romanilor cu francii, neam germanic pe care l-au asimilat. Italienii au în vinele lor sânge longobard, tot germanic. În Spania s-au așezat vizigoții. La noi, slavii. Suntem un popor romanic de coloratură slavă, după cum francezii, italienii, spaniolii sunt popoare romanice de coloratura germanică. Reprezentăm tocmai prin aceasta o nuanță aparte, caracteristică, și o posibilitate de civilizație și cultură unică în mijlocul marii familii romanice.

Slavii ne-au influențat sub raportul rasei, al limbii, al organizării sociale și de stat, sub raport cultural, dar și sub aspect bisericesc.” (Constantin C. Giurescu – Istoria Românilor, 2007)

Rușii au ca strămoși atât pe varegii scandinavici, cât si pe slavii rasăriteni. Triburile slave asezate în nordul Mării Negre, din Crimeea și bazinul Niprului mijlociu (în est) până în regiunile delimitate de Vistula spre apus (Polonia de astazi), trăiau fie sub dominația avarilor, fie a chazarilor. Cu timpul, triburile slave au ajuns să se diferențieze ca limbă dând naștere mai multor popoare: rușii, cu cele două împărțiri ale lor, rușii mari (velicorusii) și rușii mici sau ucrainenii (malorușii), formând grupul de răsărit; cehii, slovacii, polonii formând grupul de apus și, în sfârsit, slovenii, croații, sârbii și bulgarii, formând grupul de sud.

Slavii care au locuit ținuturile noastre, topindu-se treptat în mijlocul populației romanice de aici, aparțineau, judecând după influențele lăsate în limba și în toponimia românească, grupului de sud, și anume se apropiau mai mult de slavii care au căpătat apoi numele de bulgari.

Varegii scandinavici, cunoscuți în apusul Europei sub denumirea de normanzi, erau organizați în “drujine”, adică trupe de pradă sub comanda unui prinț. Ei traversau ținuturile locuite de slavii rasăriteni, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, iar de aici pe mare până la Constantinopol.

Începând din secolul al V-lea, când invaziile hunilor, bulgarilor şi avarilor au devastat Europa, slavii s-au infiltrat treptat și au ocupat centrul şi răsăritul continentului, unii comandanți varegi ocupând poziții importante pe drumul lor spre Bizanț și impunând astfel populațiilor slave din împrejurimi să plătească tribut.

Conform legendelor varege, Rurik s-a stabilit la Novgorod (862-879), un important punct strategic pe drumurile spre Nipru, iar Askold și Dir au ocupat ținuturile din jurul Kievului, un alt punct strategic important în drumul lor spre Constantinopol.

La inceputul secolului al X-lea, în jurul Novgorodului s-a format un principat condus de Oleg. Acesta a coborât, pe la anul 830 pe Nipru, ocupând orasul Smolensk, iar dupa ce i-a invins pe Askold și Dir, s-a stabilit la Kiev, făcând din acest oras “mama cetăților rusești”. Supunând triburile slave, Oleg a format un puternic cnezat, cu centrul politic la Kiev, numit Rus sau Rusia Kieveană. Primii cneji kieveni au fost de origine scandinavă, dupa cum o dovedesc numele lor: Igor (derivat din Ingvar) sau Olga (Helga).

Scriitorul bizantin Procop din Cezareea ne spune că slavii erau blonzi-roșiatici, semănând deci, în privința aceasta, cu germanii. Se ocupau mai ales cu creșterea vitelor, cu vânatul și cu pescuitul; practicau agricultura. Ca îmbrăcaminte se foloseau mult de blănuri, pe cap purtau căciuli, în picioare opinci – cuvânt slav. Locuiau în bordeie, numite în limba lor zemnițe, adânc săpate în pământ: de aici vine și numele orașului nostru Zimnicea; aveau însă și case de bârne iar căpeteniile își construiau chiar locuințe mai mari.

Slavii vindeau negustorilor stăini care le cercetau «târgurile» (cuvântul e slav) diferite blănuri, miere, pește uscat, chihlimbarul de Baltica pe care grecii il numeau electron (de aici cuvantul electricitate) și sclavi. Aceștia erau așa de numeroși — îi gasim din Spania până în Damasc — încat numele lor etnic «slavus, sclavus» a ajuns în evul mediu să exprime noțiunea de rob, în general.

Din punct de vedere al organizării, aceștia se adunau în familii, clanuri și triburi între care exista în general o rivalitate. Tribul era alcătuit din mai multe jupe, în fruntea cărora comanda un jupan. Militar, un grup mare de luptători alcătuia un pâlc, sub comanda unui voievod iar soldații se numeau voiniți (singular voinik). Locul fortificat cu ziduri de pământ, împrejmuit cu șanțuri și bârne ascuțite forma o grădiște, adică, am spune noi, o cetate.

Cele mai importante surse cu privire la credinţele vechilor slavi sunt cronicile medievale scrise de regulă în latină şi germană de către autori străini sau slavi. Informaţii preţioane au parvenit şi în operele unor scriitori bizantini (începând cu Procopios din Cezareea, sec. VI) precum şi în descrierile geografice ale autorilor medievali europeni sau arabi.

În sfârșit, vechii slavi erau «animiști», adică socoteau că lucrurile și fenomenele naturale au suflet și pot face bine sau rău omului. Se inchinau la stânci și la munți, la izvoare, la păduri, la unele animale și adorau focul, stelele, soarele și luna. Ei mai credeau și într-o multitudine de ființe nevăzute, care trăiesc în imprejurimi, prin holde, prin păduri, pe lângă izvoare, și care de asemenea, pot face bine sau rău omului. Astfel erau făpturile numite «rusalki» și «vili», cele dintâi reprezentând sufletele tinerelor fete moarte ce locuiesc pe malul apelor unde petrec și danseaza. Sunt răuvoitoare față de om și de aceea trebuiesc îmblânzite cu mici sacrificii. Celelalte se aseamănă cu «ielele» din credințele noastre populare.

Slavii aveau câțiva zei la care se închinau:

Perun, zeul suprem, închipuind cerul furtunos, cu tunete și fulgere, asemenea deci lui Jupiter la romani sau lui Thor la neamurile germanice (dealtfel, Perun este adesea reprezentat ținând o ghioagă (uneori un ciocan), o secure de război și un arc cu care trăgea săgeți din fulgere sau trăznete). După trecerea rușilor la ortodoxie, identitatea lui Perun s-a dizolvat sincretic în profetul Ilie, al cărui car de foc gonea prin cer, declanșând fulgerele asociate cu vechiul zeu.

Svarog, zeul cerului senin, strălucitor, care purta în unele locuri și numele de Dajbog, adică zeul care oferă (deus dator); lui îi sunt atribuite coacerea grânelor.

Un alt zeu era Veles sau Volos, protectorul turmelor. Slavii închinau ofrande acestor zeități și adesea sacrificau animale dar și oameni. Existau o clasă de vrăjitori și ghicitori care impresionau credincioșii prin diverse practici.

Vechii slavi credeau că după moarte sufletul omului era chemat la o altă viață într-un loc numit «navi» sau «rai».

Multă vreme s-a crezut că slavii au fost un popor pașnic, blând, care se deosebea fundamental de ceilalți barbari. Cercetările mai noi însă, făcute fără idei preconcepute, au dovedit lipsa de temei a acestei păreri. Ei erau tot atât de aprigi în năvălirile lor: jefuiau cetățile, ardeau și omorau sau luau robi, ca și ceilalți barbari. Scriitorul bizantin Procop din Cezareea spune că fiecare năvălire a slavilor în Imperiul Bizantin, cu care adesea au intrat slavii in conflict, însemna pierderea a o suta de mii de oameni – morți, răniți sau prizonieri.

 

Creștinismul timpuriu

Momentul creştinării triburilor slave de nord-estul Europei a constituit în sine nu doar un eveniment cu repercusiuni majore în viitor, ci şi unul dintre acele momente de cotitură din istoria întregii lumi. Căci cu siguranţă, altfel s-ar fi succedat toate evenimentele ulterioare ale istoriei, şi chiar prezentul ar fi fost cu totul altul dacă viitoarea putere mondială a Rusiei nu ar fi aderat la creştinism, în speţă la ritul ortodox al acestei religii.

După tradiția consemnată de Cronica lui Nestor (o istorie a Rusiei Kievene de pe la 850 până la anul 1110, scrisă prin anul 1113 în Kiev și considerată una dintre sursele fundamentale pentru interpretarea istoriei timpurii a slavilor răsăriteni), chiar Sfântul Apostol Andrei ar fi predicat slavilor, căci pornind de la Sinope pe țărmul sudic al Mării Negre a ajuns în Crimeea, iar de aici a mers pe Nipru până la varegii din Kiev si Novgorod.

Prezența Sfântului Apostol Adrei o găsim și mai timpuriu consemnată în scris, la Eusebiu de Cezareea: „Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste tot pământul locuit, Toma după spusele tradiţiei, a luat (spre evanghelizare) ţara parţilor, Andrei Sciţia…” Sciţia este identificată atât cu Sciţia Mică (Dobrogea de azi, cât şi cu Sciţia Mare (teritoriul de la nordul Mării Negre).

Un rol deosebit de important l-a avut creştinismul din Crimeea, primele mărturii scrise fiind legate de goţi, botezaţi încă în secolul al III-lea. De asemenea, începând din timpul lui Diocleţian (284-305) avem informaţii despre prezenţa episcopilor în Crimeea. La sinodul I ecumenic de la Niceea (325) sunt consemnați câţiva episcopi locali: Cadmus din Bosfor, Philippus din Chersones şi Theophilus, mitropolit din Gothia.

Găsim astfel de informaţii şi la Sfântul Ioan Hrisostom, care în jurul anului 400 a sfinţit pe episcopul Unilos pentru goţi, iar împăratul Iustinian în secolul al VI-lea, a botezat pe prinţul Gordas al utrigurilor şi onogurilor, populaţii ce locuiau lângă oraşul Bosphoros din Crimeea. Acelaşi împărat a reorganizat Biserica din Crimeea.

Dealtfel, acesta este și împăratul roman creștin care a construit Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, de care vom mai vorbi pe parcursul acestei reviste…

Este astfel sigur faptul că slavii au venit în contact cu aceste comunităţi creştine bine organizate, încă de timpuriu. Însă despre o pătrundere sigură a creştinismului la ruşi se poate vorbi numai după anul 860, când, datorită patriarhului Fotie, s-au întreprins acţiuni misionare la Khazarii din Crimeea, moravi, bulgari și ruşi.

De asemenea, începând cu secolul VII, au loc profunde modificări geografice care au schimbat pentru totdeauna faţa etnică a peninsulei. În jurul Tessalonicului s-a conturat o puternică comunitate slavă, de unde au fost originari fraţii Chiril (+ 869) şi Metodie (+ 885), apostolii slavilor. Sfântul Chiril a desfăşurat o activitate misionară şi diplomatică la Khazari, după 858, iar Sfântul Metodie la bulgari. Ucenicii lor s-au răspândit la cehi, croaţi, poloni și ruşi kieveni. Cei doi misionari au inventat alfabetul glagolitic, înlocuit mai târziu de ucenicii lor, cu cel chirilic, după numele de monah al Sfântului Constantin – Chiril. Merită aici menționat și Sfântul Clement de Ohrida, discipol al sfinților Chiril și Metodie, ce a predicat alături de alți discipoli în Bulgaria, traducând Sfânta Scriptură și alte cărți liturgice, contribuind astfel la întărirea credinței creștine.

Alfabetul glagolitic a fost numit așa după cuvântul slav glagola, “El spunea” (“zis-a Domnul”), cuvânt repetat foarte mult în textul slav al Sfintei Evanghelii. Latinii, auzind mereu acest cuvânt, au numit pe cei care citeau evanghelia glagoliți, iar alfabetului întrebuințat la scriere – glagolitic. Se consideră că acest alfabet precum și alfabetul chirilic sunt derivate din alfabetul grecesc, la care sunt adăugate litere unghiulare pentru sunetele inexistente în greacă (veți observa de exemplu că grecii nu îl pot pronunța pe „ci” și adesea îl înlocuiesc cu “ți”).

Pătrunderea creștinismului și relațiile cu bizantinii

Slavii răsăriteni au rămas păgâni până în secolul al X-lea, deși, așa cum menționam mai sus, creștinismul a început să pătrundă în mod sporadic chiar din secolele anterioare. Noi influențe creștine apar fie prin călugării greci refugiați in Cherson (Crimeea), în timpul persecuției iconoclaste din secolul al VIII-lea, fie prin chazarii din Caucaz, unde predicase între anii 859-863 Constantin Filosoful, fratele Sfântului Metodie.

Relațiile bizantino-ruse s-au deteriorat în timp, căci la 18 iunie 860 slavii kieveni, condusi de principii Askold și Dir, au pătruns în Cornul de Aur cu 200 de corăbii, vizând asediul Constantinopolului. Era prima apariție spectaculoasă, dar și înspăimântătoare a acestui “ocean nordic dezlănțuit de furtună sălbatică”, așa cum îl caracteriza Patriarhul Fotie, în fața căruia doar ceața groasă, care a acoperit orașul, și furtuna, care a învăluit și distrus corăbiile invadatorilor, au putut salva cetatea.

În anul 861, (Sfântul cuvios) Fotie, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, a adresat patriarhilor orientali o enciclică în care înfierează amestecul “latinilor” în Bulgaria precum și inovaţiile lor doctrinare, cultice şi disciplinare (amintim inclusiv inovația adaosului Filioque la Simbolul Credinței). Adresează, totodată, o invitaţie la un sinod ce urma să aibă loc la Constantinopol. Sinodul s-a ţinut în acelaşi an şi a anatematizat pe papa Nicolae I, (858-867), făcând un prim pas spre marea schismă de la 1054, din partea Răsăritului, în replică la hotărârile sinodului Lateran din 863, care îl excomunicase pe Patriarhul (de la acea vreme) Fotie.

Dealtfel, diferențele de mentalitate, orgolii și nu în ultimul rând dogmă, au apărut între vest și est cu mult înainte de anul 1054.

Pentru a contracara un eventual nou atac asupra Constantinopolului, împăratul Mihail al III-lea și Patriarhul Fotie au trimis la chazari pe Constantin Filosoful pentru a încheia o alianță contra varego-rusilor.

Bizanțul încurajat de încreștinarea bulgarilor țarului Boris I în anul 864, făcându-i astfel din adversari prieteni, a trimis pe Arhiepiscopul Mihail, însoțit de mai mulți preoți, la ruși pentru a-i converti la creștinism. Nu se cunoaște data exactă a trimiterii misionarului bizantin, însă se deduce că acest lucru s-a petrecut în prima păstorire a Patriarhului Fotie.

Întemeierea noului stat kievean sub conducerea lui Oleg, a însemnat și revenirea la pagânism, așa încât comunitatea creștină a fost aproape complet nimicită, iar conducătorul ei spiritual s-a intors la Constantinopol, dacă nu cumva a murit ca martir printre varegii ruși.

În anul 907 o flotă rusească (se vorbeste de 2000 de corăbii), condusă de această dată de cneazul Oleg, apărea din nou în fața Constantinopolului. Atacul a fost evitat după ce bizantinii au încheiat cu rușii un contract comercial avantajos pentru negustorii din Kiev, Pereiaslav, Cernicov si alte orașe, care aveau dreptul să depoziteze mărfurile lor în cartierul Sfântul Mamas de lângă portul Galata și după ce au promis că “drujinicii” ruși vor participa ca mercenari în campaniile bizantine. Conducerea rusească era încă păgână, de vreme ce, la încheierea contractului (septembrie 911), cneazul Oleg a jurat pe zeii slavi Perun și Volos, iar impăratul Leon al VI-lea Filosoful (886-912) pe Sfânta Cruce. Totuși, în cartierul amintit exista pentru negustorii ruși creștini o biserică cu hramul Sfantul Ilie.

Probabil că tratatul de pace ruso-bizantin a fost încălcat de greci, deoarece 40 de ani mai târziu, marele cneaz al Kievului, Igor, a atacat imperiul cu o flotă enormă (de data aceasta se vorbește de 10.000 de corăbii), prădând mai întâi coastele Bithyniei și pregătind la 11 mai 941 asediul Constantinopolului.

Flota imperiului bizantin, comandată de patriciul Theophanes, a reușit să incendieze corabiile rusești respingînd atacul. Dorind să se răzbune, marele cneaz Igor a pornit o nouă companie împotriva Bizanțului în anul 944. De data aceasta, puternica armată, formată din ruși, varegi, slavi și pecenegi, s-a îndrepat pe uscat spre gurile Dunării, obligându-l pe împaratul Constantin VII-lea Porfirogenetul („născut în purpură”) (913-919; 944-959) să încheie un nou tratat de pace în anul 945. Jurământul prevedea că cine va încălca contractul să fie pedepsit de Perun, dacă este rus și de Dumnezeu, dacă este creștin. Tratatul a fost încheiat la Constantinopol și ratificat la Kiev, unde bizantinii au jurat pe Sfânta Cruce în Catedrala ,,Sfantul Ilie”, iar rușii pe statuia zeului Perun de pe colinele orașului.

Prima sfântă a Rusiei, Cneaghina Olga cea Întocmai cu Apostolii și luminătoarea rușilor

Originile împărătesei Olga nu sunt clare, deși după nume pare a fi scandinavă. Se crede că s-a născut în preajma anului 890, pentru ca în 903 să devină soţia prinţului Igor al Kievului.

Dupa moartea lui Igor (945) – otrăvit mișelește, după cum consemnează unele cronici, conducerea marelui cnezat rus a fost preluată de soția sa Olga (Helga, 945-957), în calitate de regentă a fiului ei minor Sviatoslav (957-972).

Timp de aproape 15 ani, împărăteasa Olga a guvernat, practic, poporul rus. Prin înţelepciune, a reuşit să-şi apropie supuşii, reunind triburile izolate într-un stat puternic. Istoria îi păstrează portretul unei organizatoare a vieţii civile şi a culturii Rusiei kievene.

Începând din vara anului 954, Olga a întreprins o serie de vizite în capitala Imperiului Bizantin. Constantinopolul pare a fi locul în care împărăteasa Olga avea să fie prinsă în mreaja lui Hristos, participând la serviciile religioase din impunătoarea Catedrală „Sfânta Sofia“ sau din Biserica Maicii Domnului din Vlaherne.

În palatul imperial a fost primită de însuşi împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Ceremonia oficială de primire şi evenimentele ce au urmat au fost consemnate de bazileu în tratatul „Despre ceremonii“. „Cronica lui Nestor“, documentul ce oferă cele mai multe informaţii despre viaţa împărătesei Olga, notează că împăratul bizantin a rămas fascinat de frumuseţea şi înţelepciunea ei, considerând-o vrednică a conduce alături de el imperiul. Împărăteasa şi-a exprimat dorinţa de a primi botezul creştin, însă numai din mâna bazileului. Într-o ceremonie săvârşită de patriarhul ecumenic Teofilact (933-956) în anul 954 sau 955, Olga a primit Sfânta Taină a Botezului, având drept naş pe Constantin al VII-lea şi primind numele Elena, de la Elena Lecapena, împărăteasa consoartă. În cuvântul rostit, patriarhul a numit-o binecuvântată între femeile Rusiei, căci a renunţat la întuneric şi a iubit Lumina, iar poporul rus o va binecuvânta până la cei mai îndepărtaţi descendenţi. Iar ea s-a plecat, umilă, şi a primit toate învăţăturile, imagine zugrăvită într-una dintre icoanele Catedralei „Sfânta Sofia“ din Kiev.

Întrucât Împăratul insistase ca Olga să-i devină soţie, și ea nu își dorea asta dar evitând să îl refuze direct, i-a cerut să îi devină naș de botez. După ce Împăratul a revenit cu cererea de căsătorie, Olga i-a argumentat că legea creştinească nu permite această împreunare, între naş de botez și fină. Se consemnează că împăratul i-a replicat că l-a întrecut în înţelepciune, numind-o de atunci fiică şi oferindu-i la plecare daruri, aur, argint şi mătăsuri.

„Cronica lui Nestor“ scrie că împărăteasa Olga a fost prima dintre ruşi care a dobândit împărăţia cerurilor, iar fiii ruşilor o cinstesc ca pe conducătoarea lor, care, după mutarea la cele veşnice, mijloceşte la Tatăl ceresc în folosul lor.

Din scrierea „Despre ceremonii“ a împăratului Constantin al VII-lea reiese că Olga a dăruit vistieriei Catedralei „Sfânta Sofia“ din Constantinopol un taler de aur placat cu nestemate.

La întoarcerea acasă, împărăteasa Olga-Elena a început propovăduirea dreptei credinţe în rândul supuşilor săi păgâni. A ctitorit o serie de biserici, printre care cea închinată Sfântului Nicolae din Kiev (deasupra mormântului lui Askold, conducătorul ruşilor kieveni la sfârşitul secolului al IX-lea), „Buna Vestire“ din Vytebsk şi „Sfânta Treime“ din Pskov. Tradiția spune că biserica din Pskov a fost ridicată pe malul râului Velika, într-un loc ce i s-a arătat împărătesei Olga de sus, printr-o întreită rază de lumină. În anul 1137, prinţul Vsevolod-Gabriel a înlocuit lăcaşul din lemn cu unul din piatră, pentru ca în anul 1363 să fie reconstruit, păstrându-se până astăzi sub forma unei catedrale închinate Sfintei Treimi.

La 11 mai 960 era sfinţit lăcaşul închinat Înţelepciunii lui Dumnezeu din Kiev – „Sfânta Sofia“ -, început la scurt timp după întoarcerea Olgăi de la Constantinopol. Catedrala „Sfânta Sofia“ a fost ridicată deasupra mormântului lui Dir, conducătorul ruşilor kieveni, însă a dăinuit doar jumătate de secol, fiind arsă din temelii într–un incendiu din anul 1017. În acel loc, Iaroslav cel Înţelept (fiu al cneazului Vladmir si strănepot al cneaghinei) a construit o nouă catedrală în 1050, însă obiectele sacre din „Sfânta Sofia“ a Olgăi au fost transferate într-o biserică din piatră cu acelaşi nume, Catedrala „Sfânta Sofia“ de astăzi, din Kiev. Împărăteasa Olga, care la Botez a primit numele Sfintei Elena, cea întocmai cu Apostolii şi cea care a descoperit Sfânta Cruce la Ierusalim, a primit din partea patriarhului ecumenic o părticică din Sfânta Cruce. Sfânta relicvă a fost depusă în Catedrala „Sfânta Sofia“ din Kiev, cu inscripţia: „Sfânta Cruce pentru renaşterea poporului rus, primită de prinţesa nobilă Olga“.

Olga dorea încreștinarea întregului popor rus, astfel că a cerut și împăratului Otto I cel Mare (rege romano-german) să-i trimita misionari creștini. Misionarii apuseni n-au reușit să intreprindă aproape nimic din cauza îndărătniciei rușilor. Dealtfel, cneaghina Olga n-a reușit să-l convinga să se boteze nici pe fiul ei Sviatoslav, care a preluat conducerea cnezatului în anul 957. Totuși, el n-a împiedicat încreștinările și i-a tolerat pe creștini.

Aşadar, eforturile împărătesei Olga de a creştina poporul rus nu au avut succesul dorit. Religia păgână în care fuseseră născuţi şi crescuţi nu putea fi schimbată doar prin exemplul admirabil al conducătoarei lor. Fiul său, Sviatoslav, acum matur şi capabil să domnească, a refuzat primirea creştinismului. Din întreaga sa familie, doar nepotul său, Vladimir, avea să primească botezul creştin.

Prima cneaghină creștină din dinastia rusească Rurik, împărăteasa Olga, a trecut la cele veșnice la 11 aprilie 969, lăsând cu limbă de moarte să nu fie înmormântată după ritualuri păgâne, iar preotul Grigorie, care a însoţit-o în vizita la Constantinopol din anul 957, i-a împlinit dorinţa întocmai. Astfel, a trăit, a murit şi a fost îngropată în legea creştinească. Avea să fie, precum notează Nestor în cronica de căpătâi a ruşilor, o precursoare a creştinismului, asemenea zorilor dinaintea răsăritului.

În primăvara anului 973, Sviatoslav, în timp ce se îndrepta pe Nipru spre Kiev, a fost omorât de pecenegi.

Fiul lui Sviatoslav și urmașul sau la tron, laropolk (972-978), deși a păstrat bune relații cu Imperiul Bizantin și cu cel Romano-German, simpatizând creștinii, a murit și acesta păgân. Acest lucru l-a determinat pe nepotul său, cneazul Iaroslav I cel Înțelept (1019-1054) să-i deshumeze osemintele și să le boteze.

Deoarece Iaropolk împărțea conducerea marelui cnezat cu frații săi (după tată), Oleg și Vladimir, hotărăște ca în 975 să îl asasineze pe Oleg. Vladimir, care după mama sa Mulușa, de neam vareg, avea legatură de sânge cu scandinavii, era în relații de prietenie cu principele Olaf Tryggvason, ajuns rege al Norvegiei.

Această prietenie i-a fost benefică lui Vladimir nu numai în a-l alunga pe fratele său Iaropolk din Kiev, cu ajutorul trupelor norvegiene, ci și în convertirea sa la creștinism.

Încreștinarea cneazului Vladimir

Inițial, Vladimir a încercat să restabilească unitatea statului rus prin ridicarea unui panteon de zeități, care să cuprindă zeii tuturor neamurilor slave și scandinave aflate sub conducerea sa. Această inițiativă s-a dovedit a fi iluzorie, pentru că Rusia kieveană nu mai putea rămâne mult timp stat păgân, în vecinătatea statelor creștine cu care întreținea relatii diplomatice și comerciale. Chiar prietenul și ruda sa Olaf al Norvegiei s-a botezat în urma incursiunilor din Anglia în anul 985, devenind un mare propovăduitor al creștinismului. Astfel, întorcându-se dintr-o călătorie făcută în Grecia în anul 987, Olaf, însoțit de episcopul Pavel, s-a oprit la Kiev, unde l-a convins pe Vladimir să primească și el botezul creștin.

Cronica lui Nestor relatează despre acest eveniment ca rezultat al reflecției asupra ofertelor primite și expedițiilor pe care le-au intreprins solii lui Vladimir la diferite popoare și religii. Ei n-au fost impresionați nici de mahomedanism, nici de cultul mozaic, nici chiar de creștinismul de rit latin, ci doar la Constantinopol, în Catedrala ,,Sfânta Sofia”, au trăit sentimentul prezenței lui Dumnezeu pe pământ, spunând:

“Nu mai știam dacă ne aflam în cer sau pe pământ. Căci pe pământ nu se găsește o asemenea priveliște sau frumusețe. Nu suntem în stare să vă povestim, dar un lucru știm că acolo locuiește Dumnezeu printre oameni, iar slujba lor (a grecilor) este mai inălțătoare decât în orice altă țară” (Cronica lui Nestor).

Datorită crizei politice în Constantinopol (trupele romane din Anatolia s-au revoltat proclamandu-l pe Bardas Phokas împărat) precum și faptul că țarul Samuel al Bulgariei amenința provinciile extreme ale imperiului, cei doi împărați bizantini Vasile al II-lea Bulgaroctonul (“omorâtorul de bulgari”) și Constantin al VIII-lea au trimis la Kiev o solie condusă de episcopul Pavel, cerând ajutor militar.

Vladimir a cerut în schimb înrudirea cu familia imperială, prin căsătoria sa cu Ana Porfirogeneta, sora celor doi împărați bizantini. Constrânși de împrejurări, bizantinii au acceptat această condiție, iar o flotă ruseasca cu 6.000 de luptători, conduși de însuși cneazul Vladimir, se indrepta în ajutor spre Constantinopol. După înlăturarea uzurpatorului Bardas, bizantinii au incercat să evite căsătoria prințesei Ana cu marele cneaz Vladimir, dar acesta ocupă posesiunile bizantine din Crimeea și îi forțează pe suveranii Bizanțului să-si respecte promisiunea. Prințesa Ana, însoțită de o impunătoare solie formată din mitropoliți, episcopi, preoți și doi apocrisiari (mitropolitul Efesului și ducele Antiohiei), a ajuns la Cherson.

După reglementarea relațiilor ruso-bizantine (Chersonul revenea bizantinilor iar trupele rusești erau angajate în serviciul împăratului), Vladimir, însoțit de soția sa Ana Porfirogeneta, a plecat spre Kiev.

Botezul marelui cneaz Vladimir, a boierilor lui și a oștirilor s-a săvîrșit în Herson, în anul facerii lumii 6485, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 977.. Acest lucru a reprezentat și o mai mare garanție pentru relațiile politico-diplomatice ruso-bizantine.

Tradiția însă spune că, până să ajungă prințesa în palat, Vladimir o orbit. Văzându-l, aceasta i-ar fi zis: “Dacă vrei să fii sanatos și să vezi cu ochii, primește Sfântul Botez îndata, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbire. Iar, dacă te vei boteza, te vei mântui nu numai de orbirea trupească, ci și de cea sufletească!” Recăpătându-și vederea, Vladimir i-a îndemnat pe toți din armata sa să se boteze.

Astfel, la îndemnul cneazului, boierii și poporul, cu mic cu mare, s-au botezat la Kiev în anul 989, dărâmând statuile zeilor de pe colinele orașului. Au fost ridicate biserici: mai întâi de lemn, apoi şi de piatră. În acest sens, trebuie subliniat faptul că în timpul ţarului Iaroslav s-a construit o ca­tedrală în Kiev, care a fost închinată Sfintei Sofii (Divina Înţelepciune), asemenea celei din Constantinopol, fiind decorată cu mozaicuri de cei mai de seamă meşteri greci ai vremii (1036-1046). În ceea ce priveşte viaţa monahală, Mânăstirea Lavra Pecerska din Kiev a adoptat regulile Mânăstirii Studion din Constantinopol.

Spre sfârşitul domniei lui, Vladimir s-a înfruntat cu pecenegii în mai multe războaie. La puţin timp după moartea prinţesei Ana (1011), a murit şi el, fiind în­gropat cu mare cinste în biserica Maicii Domnului a Dijmelor.

Cuviosul Vladimir, Luminătorul Rusiei, numit, alături de bunica sa, Olga, întocmai cu Apostolii, în ziua încreştinării oficiale a poporului rus, avea să amintească faptul că, pentru viaţa sa aleasă în credinţa lui Hristos, fiii ruşilor o vor binecuvânta până la ultima generaţie. Într-adevăr, poporul a cinstit-o pe Împărăteasa Olga ca pe o sfântă, socotind-o asemeni apostolilor, prilejuind prima canonizare oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse, cu data de prăznuire la 11 iulie, ziua când s-a mutat la cele veşnice. La o sută de ani de la fericitul sfârşit al Sfintei, o cronică a unui călugăr rus nota că sfintele sale moaşte au fost descoperite intacte.

Sfătuindu-se cu Preasfinţitul Leontie, Mitropolitul Kievului, care venise după Mihail, a scos din pământ cinstitele moaşte, întregi şi nevătămate, ale bunicii sale, Sfânta Olga, care erau pline de plăcută mirosire, şi le-a mutat cu mare cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi nu le-a ţinut ascunse, ci le-a pus la vedere, pentru cei ce alergau la dânsele cu credinţă şi îşi câştigau împlinirea rugăciunilor lor. Căci de la acele cinstite moaşte se dădeau multe tămăduiri la toate neputinţele.

Sfântul Vladimir, cel numit “Întocmai cu Apostolii și Luminătorul Rusiei”, este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe data de 15 iulie.

 

Articol publicat în revista Viața Ortodoxă, Nr 43, Iulie 2024