Sfântul Serafim de Sarov: „Bucuria mea! Hristos a înviat!”

În Rusia nu este om care să nu fi auzit numele Sfântului Serafim de Sarov. De altfel, în întreaga ortodoxie, oriunde am călătorit de-a lungul anilor, din Caucaz în Balcani, din Grecia în Țara Sfântă, am avut plăcuta surpriză să descopăr icoana Sfântului Serafim la loc de cinste.
S-ar părea că, în urmă cu nici 200 de ani, o persoană simplă, discretă, locuia la periferia Rusiei: nu avea educație deosebită, nu cunoștea clasa superioară, dar era el – “sărmanul Serafim”, așa cum se numea sfântul – cel ce va deveni lampa pământului rusesc, luminând sufletele multora care veneau la el.

Vezi și foto-reportajul despre canonizarea sfântului (fotografii de epoca de la 1903)

În secolul al XVIII-lea, Mănăstirea Sarov, situată la confluența râurilor Satis și Sarovka, era un important centru monahal, poate și
datorită localizării sale. Pe de o parte, locul era pustiu și retras, pe de altă parte, la câțiva kilometri de mănăstire trecea un drum mare făcând
acest loc accesibil pelerinilor.
Regulile stricte ale vieții monahale adoptate aici au fost considerate exemplare, astfel că multe mănăstiri noi care au apărut în Rusia la
acea vreme au introdus rânduileile de la Sarov.

Drumul spiritual al Sfântului Serafim este marcat de modestia caracteristică sfinților ruși. Ales de Dumnezeu din copilărie, ascetul din Sarov, fără ezitare sau îndoială, urcă treaptă cu treaptă calea desăvârșirii.
Opt ani de muncă de ucenic, alți opt ani de slujire la mănăstire în rândurile ierodiaconului și ieromonahului, a trăirii în deșert și pe stâlpi,
zăvorârea și tăcerea se succed și sunt încununate de taina preoției.
După primii ani de mănăstire, părintele Serafim a mers în pădurile din jur și s-a așezat în „deșertul îndepărtat”, construindu-și o colibă într-o
pădure pustie, locuind după unele surse timp de 16 ani. La ieșirea din izolare, părintele s-a dedicat organizării comunității monahale de maici din Diveevo și el însuși a spus că nu a dat nici măcar o instrucțiune de la sine, ci a făcut totul după voia Maicii Domnului – Împărăteasa
Cerurilor.
Faptele și darurile părintelui călugăr erau impresionante: multă vreme se spune că s-a hrănit numai cu iarbă, a stat în rugăciune pe o piatră o mie de nopți, vorbea cu animalele și le înțelegea suferința, avea darul vindecării și al minunilor și era văzător cu duhul – văzând în sufletele oamenilor, dar și viitorul.

Despre dobândirea Duhului Sfânt

Sfântul Serafim de Sarov, dezvăluind lui Motovilov scopul vieţii creştine, se exprimă minunat despre lucrarea mântuitoare a credinţei ortodoxe: „Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă întru Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, care iartă păcatele lumii şi dăruieşte tuturor har peste har (Ioan 1, 16) …
Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate harul Duhului Sfânt”.(Convorbire între Sfântul Serafim și Nikolai Motovilov despre dobândirea Duhului Sfânt)

Notă:
Cu puţin timp înainte de canonizarea Sfântului Serafim de Sarov, în 1902, Elena Ivanovna Motovilova (†1910) i-a dat lui Serghie Nilus – Serghei Aleksandrvici Nilus (1862 –1929) scriitor religios rus – la rugămintea lui şi cu permisiunea egumenei Mânăstirii Diveevo, o cutie întreagă cu hârtii rămase după soţul ei adormit, Nicolae Alexandrovici Motovilov (1809-1879) – ucenicul preaiubit al Sfântului Serafim.
,,Ultimele cuvinte ale celei din urmă convorbiri ale mele cu părintele Serafim au fost următoarele: ‘Aşa, iubitorule de Dumnezeu, ocărâţi fiind, binecuvântaţi; goniţi fiind, răbdaţi; huliţi fiind, mângâiaţi-vă; vorbiţi de rău fiind, bucuraţi-vă ! Iată, drumul nostru trebuie îndurat până la sfârşit, acesta ne mântu-ieşte ! Mergeţi cu pace la Voronej !‘.
Aceste cuvinte mi s-au spus pe data de 5 septembrie 1832, când m-am dus pentru prima dată la Voronej”. (din însemnările lui Nikolai Motovilov)

Drumul spre canonizarea părintelui

În 1883, la 50 de ani de la moartea sfântului, a fost pusă pentru prima dată chestiunea canonizării părintelui Serafim de Sarov.
Directorul gimnaziului feminin din Moscova, Viktorov, într-o scrisoare către procurorul-șef al Sfântului Sinod, Konstantin Pobedonostsev, a propus „să marcheze începutul domniei împăratului Alexandru al III-lea prin descoperirea relicvelor sfântului evlavios, venerat de toată Rusia.”
Însă abia 8 ani mai târziu, la inițiativa rectorului mănăstirii Sarov, starețul Rafail (Trukhin), din eparhia Tambov a început să culeagă informații despre viața, faptele și ajutorul miraculos pe care Sfântul Serafim îl dădea celor care îl chemau în ajutor, toate acestea pentru a fi aduse în discuție în cadrul Sinodului. Episcopul Dimitrie de Tambov, pregătind materiale pentru canonizarea sfântului, a trimis la Sfântul Sinod dovezi documentate despre 94 de minuni din viața bătrânului Serafim din Sarov.

Sinodul le-a considerat pe unele convingătoare, însă pe altele nu și „nu a găsit încă hotărârea de a-l slăvi pe sfântul lui Dumnezeu”.
Această ezitare se datorează faptului că multe dintre minunile consemnate aveau la origine mărturisirile surorilor și maicilor din Mănăstirea Diveevo, multe din ele analfabete, care au povestit într-un limbaj simplu și folosind multe concepte populare, evenimente din viața sfântului părinte, astfel că nu era deloc ușor să se separe stilul povestitorului de viața călugărului. Precauția Sfântului Sinod atunci când a luat în considerare problema canonizării a fost în întregime în spiritul sobrietății. Acest lucru s-a datorat faptului că în secolul al XIX-lea Biserica Rusă era guvernată de legi create în epoca lui Petru I, dominată de raționalism. Miracolele și profețiile erau foarte suspecte.
Timp de încă zece ani s-au strâns informații despre faptele și minunile Sfântului Serafim, dar abia când arhimadritul Serafim (Chichagov) a întocmit spre tipar „Letopisețul Mănăstirii Diveevo” se reia în discuție canonizarea părintelui. Arhimandritul mărturisește că însuși părintele Serafim i s-a arătat într-o vedenie, confirmând, dacă mai era nevoie, că a existat binecuvântarea lui Dumnezeu pentru această lucrare.

În ianuarie 1903 Țarul Nicolae al II-lea solicită înființarea unei comisii pentru a se stabili canonizarea părintelui, astfel că o suită condusă de mitropolitul Vladimir al Moscovei a plecat la Sarov pentru a examina moaștele Sfântului Serafim. Dar spre deplina nedumerire și confuzie a Sinodului, moaștele au fost găsite sub formă de oase și aproape toți membrii s-au pronunțat împotriva canonizării. În Biserica Rusă se credea că rămășițele neputrezite erau o condiție esențială pentru canonizare, deși în Biserica antică moaștele sfinților erau venerate indiferent de starea lor.

Baza canonizării sfinților nu a fost nestricăciunea lor, ci manifestarea Duhului în sfințenia vieții lor și în lucrarea de minuni prin moaștele lor. Încă o dată, a fost nevoie de timp pentru a efectua cercetări teologice, al căror rezultat a fost dat de Mitropolitul Antonie, care a amintit de învățătura Bisericii despre moaște: „Neputrezirea nu este neapărat considerată un semn de proslăvire a sfinților… neputrezirea moaștelor, atunci când există, este un miracol, dar numai suplimentar față de acele minuni care se întâmplă prin ele. Iar sfințenia părintelui Serafim a fost determinată nu de proprietățile rămășițelor sale, ci de credința oamenilor și de numeroasele minuni, care, după studiul lor, nu au prezentat nicio îndoială de autenticitate și se referă la evenimente care demonstrează puterea miraculoasă a Părintelui Serafim, prin mij-locirea lui Dumnezeu… Prin urmare, nu există niciun motiv de îndoială printre ortodocși” .

Pe baza acestei concluzii, Sinodul a recunoscut rezultatele examinării moaștelor ca fiind satisfăcătoare și, în final, și-a exprimat decizia, pe care oamenii de rând care credeau în ajutorul Sfântului Serafim o așteptau de 70 de ani: „Bătrânul Serafim, care se odihnește în deșertul Sarov, ar trebui să fie recunoscut ca un sfânt, slăvit de harul lui Dumnezeu, iar venerabilele sale rămășițe ca moaște sfinte”, se arată în raportul către împărat.

Așadar, decizia de a-l preaslăvi pe Făcătorul de Minuni din Sarov a fost luată și la intervenția lui Nicolae al II-lea. Țarul știa despre profeția sfântului: „Va fi o vreme când regele care mă va slăvi, și eu îl voi slăvi”.
Prin lucrarea lui Dumnezeu, Nikolai Alexandrovici a fost ales rege, și într-adevăr, a fost glorificat de părintele Serafim mai presus de toți conducătorii pământești ai Rusiei: țarul și întreaga sa familie fiind purtători de patimi, după ce au atins sfințenia.
Țarul Nikolai Alexandrovici Romanov (Nicolae al II-lea al Rusiei), care la începutul domniei spunea smerit “Nu sunt încă pregătit să fiu țar. Nu știu nimic despre treaba guvernării”, a fost canonizat drept sfânt de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 2000.
(A fost ultimul împărat al Rusiei și a domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917, la sfârșitul revoluției din februarie, fiind asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin în 17 iulie 1918).

Sfântul Serafim

Pe 18 iulie 1903, pe străduțele micului orășel Sarov se aflau peste 100.000 de pelerini (după unele surse chiar mai mult de 200.000).
Se menționeză că în noaptea de 18 iulie, până a doua zi dimineața, a fost priveghere în toate bisericile din Rusia. Când moaștele au fost mutate într-un sicriu nou în Catedrala Adormirea Maicii Domnului, ele au izvorât un parfum frumos mirositor și au avut loc numeroase vindecări …
Cronicile vremii descriu cu lux de amănunte sărbătoarea canonizării, fotografii timpurilor concentrându-se foarte mult pe participarea întregii suite regale, în frunte cu Țarul Nicolae al II-lea. (vezi si foto-articolul din Viataortodoxa)

Dealtfel, Țarul Nicolae al II-lea a fost unul dintre purtătorii moaștelor în procesiune, iar Marea Ducesă Elisabeta (cumnata țarului, soră a soției acestuia – Alexandra Feodorovna) a scris o relatare a unui martor ocular, prin care se vorbește de numeroasele minuni care au avut loc. Nu numai că Sfântul prevestise venirea țarului la slăvirea lui și că din bucurie vor cânta vara „Hristos a Înviat”, dar lăsase, încă din timpul vieții, și o scrisoare „pentru al patrulea suveran, care va veni la Sarov”. Acesta a fost Nicolae al II-lea, căruia i s-a dat scrisoarea cu ocazia evenimentului; conținutul scrisorii nu este cunoscut, dar când a citit-o, țarul (viitor martir), deși nu era un om care să-și arate emoțiile, a fost vizibil zguduit.

“Nu voi aminti toată furia turbată care s-a dezlănţuit neputincioasă şi zadarnică în sfintele zile, în neuitatele zile de iulie ale cinstirii părintelui Serafim, trăite în acelaşi duh de întreaga lume ortodoxă, în frunte cu căpetenia dată de Dumnezeu: această mânie a fost însemnată pentru toţi care, din apropiere sau din depărtare, au participat la rugăciunea de pocăinţă a poporului la racla Cuviosului Serafim, cei care au cântat ,,Paştile” în miezul verii. “ (însemnările lui N.A. Motovilov)

Motovilov spune aceasta pentru că, “marele Sfânt al Paştilor”, Serafim de Sarov, îi saluta pe toţi în toate anotimpurile cu salutul pascal ‘Hristos a înviat!’.
Chiar în noaptea adormirii lui, în mijlocul iernii (2 ianuarie 1833), în fața icoanei Maicii Domnului Umilenia, cânta imne de Paşte, profeţind măreaţa sărbătoare a propriei sale canonizări (ce a avut loc 70 de ani mai târziu, în 19 iulie 1903) când a spus: ,,Bucuria mea, ce bucurie va fi când vor cânta Paştile în mijlocul verii”.

Sărbătorile care au avut loc la Sarov și la Diveevo au reprezentat o piatră de temelie în istoria spirituală a țării, așa cum Sarov și Diveevo au devenit locuri speciale în geografia spirituală a Rusiei.

Istoria pe scurt a moaștelor Sfântului Serafim

În 1926 bolșevicii au închis Mănăstirea Sarov și au luat larnaxul (micul sicriu) care conținea moștele Sfântului Serafim. L-au adus mai întâi la Arzamas, apoi la Moscova, alături de multe alte sfinte moaște din toată Rusia, unde a fost alcătuit un comitet special de examinare. Când au ajuns la sicriul Sfântului Serafim și l-au deschis, ca prin minune, sfântele moaște dispăruseră.

În anii frământărilor revoluționare, moaștele sfântului s-au pierdut și au fost descoperite accidental abia în vremea noastră (în seara de 11 ianuarie 1991), în Catedrala Kazan din Sankt Petersburg (la vremea aceea catedrala era Muzeul de Istorie a Religiei și Ateismului).
Se spune că în noaptea aceea, tunete și fulgere străbătuseră cerul Sankt Petersburgului, astfel că mulți au înțeles că se întâmplă ceva. Pe 7 februarie 1991, moaștele sfântului au fost redate Bisericii fiind transferate inițial la Moscova și nu la Sarov, deoarece orașul închis Arzamas-16, primul centru sovietic pentru producția de arme nucleare, cuprindea teritoriul mănăstirii.

La 1 august 1991, cu o mulțime mare de oameni, sfintele moaște ale Sfântului Serafim s-au întors în Sarov la Mănăstirea Diveevo pe care a ctitorit-o (unde se află și astăzi), pentru a se împlini profeția Sfântului, care înainte de a adormi a spus că va găsi odihnă în Diveevo.
Sfântul Serafim s-a mutat la Domnul în data de 2 ianuarie 1833 la vârsta de 78 de ani și se serbează atât la această dată – 2 ianuarie cât și pe 19 iulie (data canonizării).

Cu ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase miluiește-ne pe noi!