admin Foto: Plimbare pe râul Huangpu („Râul Mamă” al Shanghaiului). În stânga – Turnul TV Perla Orientului (Oriental Pearl Tower) din Shanghai cu înălțimea de 468 de metri.
Partea I-a
Sfârșitul anului 2025 “m-a găsit” la câteva mii de kilometri distanță de casă, în îndepărtata Asie, într-o lume cu totul și cu totul diferită de a noastră…
China este o țară eminamente a contrastelor dar și a superlativelor și, probabil pentru a o vizita în totalitate, ar fi nevoie de luni întregi dacă nu chiar ani; Așa că eu, în cele 13 zile, am văzut doar o micuță parte (extremul estic), suficient însă pentru a-mi croi un început de vagă idee.
Îmi trec multe lucruri antagonice prin minte atunci când încerc să formulez o opinie personală despre China sfertului de veac XXI. Pe de-oparte, chinezul, ca om, este de admirat tocmai prin capacitatea lui de a munci și de a privi lumea. O prietenă care a interacționat o vreme cu ei spunea că a observat un mod foarte conștiincios de muncă, ceea ce invariabil îi plasează cumva cu ceva zeci de ani în fața noastră, deși pare că avem “instrumente” relativ asemănătoare (ca să nu mai spun de startul lor tehnologic mult mai întârziat).
Asta ne face să ne gândim că poate ei au, într-un fel sau altul, un spirit aparte de a lucra în lume, ca pentru Dumnezeu. Că undeva acolo, dincolo de „ateismul” proclamat oficial, prin spiritualitatea lor milenară, s-ar mai fi păstrat acolo o mică sămânță de curățenie sufletească.
Mai apoi, am descoperit un video în care se vorbea că atât Nașterea Domnului (apariția unei comete), cât și moartea (Eclipsa totală de soare) dar și Învierea, sunt indirect menționate ca observații astronomice foarte detaliate în documentele oficiale din perioada dinastiei Han (plasată cu precizie de ceasornic în jurul anului zero al erei noastre)…
Tot China este leagănul unor religii sau mai bine spus a trei dintre cele mai influente sisteme de gândire religioasă și filosofică din lume, cunoscute sub numele de „cele trei învățături” – taoism, confucianism și religia tradițională. Deși Budismul este extrem de răspândit și a devenit o parte integrantă a identității chineze (în special budismul tibetan), acesta nu a apărut în China fiind introdus din India în secolul I e.n.. Totuși, forme specifice, precum Budismul Zen, s-au dezvoltat și au înflorit direct pe teritoriul chinez.
Și pentru că vorbim de religii, sub extrem de permisiva dinastie Tang, în secolul VII, în China pătrunde creștinismul (Jingjiao – „Religia Luminoasă”) dar și islamul, ambele propagându-se în paralel datorită negustorilor arabi și persani care foloseau Drumurile Mătăsii. Și dacă pentru o vastă perioadă, mai ales sub influența misiunilor catolice, creștinismul se extinde chiar și cu mici episoade de prigoană, din păcate după 1949 bisericile străine încetează să existe fiind expulzate. Apar astfel bisericile „patriotice” controlate de stat și „bisericile de casă” (ilegale).
Iar astăzi, pentru a-mi incheia prologul, bisericile ortodoxe (mă refer la clădirile în sine) sunt transformate de ceva vreme în spații comerciale (de exemplu librării), fiind supuse politicii de „sinicizare” (adaptarea religiei la ideologia și cultura chineză actuală)…
Vezi video….
Dar despre asta voi vorbi poate puțin mai încolo…
Istorie și geografie – Scurtă introducere
Peisajul Chinei este de o vastitate și diversitate covârșitoare! Ca geograf, privind harta, mă visam survolând, purtat de aripini nevăzute, peste întinsele stepe și deșerturi din nordul arid – Gobi și Taklamakan – spre pădurile subtropicale din sudul umed. Mă înălțam apoi în zborul unui vultur, spre crestele muntoase din Himalaya, Karakorum, Pamir și Tian Shan, adevărate bariere orografice care separă China de Sudul și Centrul Asiei.
Apoi, îmbarcat într-o micuță joncă, mă lăsam purtat alene pe unda marilor fluvii Yangtze or Fluviul Galben (ambele de peste două-trei ori mai lungi decât Dunărea noastră). Porneam așadar dinspre înaltul platou tibetan înspre coasta estică a Chinei, de-a lungul Oceanului Pacific, poate una din cele mai lungi coaste ce aparțin unei singure țări (circa 14.500 km lungime).
“Puțină istorie”
Istoria Chinei începe în urmă cu peste 5000 de ani cu o arie culturală care a înflorit în bazinul fertil al Fluviului Galben, în Câmpia Chinei de Nord.
În primul rând, China este una dintre puținele civilizații care și-a păstrat continuitatea, iar cel mai impresionant lucru legat de asta, pe lângă tradițiile păstrate de sute de ani, sunt mențiunile care fac referire la evenimente istorice descrise cu o acuratețe nemaiîntâlnită: Dacă istoria spațiului European se duce cu relativă precizie până în primul mileniu al erei noastre (iar toate sursele istorice sunt create de indivizi cu propriile lor perspective și prejudecăți), China are o tradiție unică de a produce documente istorice organizate cronologic încă din mileniul al treilea î.Hr., folosind o structură lingvistică ce a rămas consecventă, în ciuda evoluției.
De milenii, sistemul politic al Chinei s-a bazat pe monarhii ereditare, cunoscute sub numele de dinastii, începând cu “mitologica” dinastie Xia, din bazinul Fluviului Galben (cca 2000 î.Hr.) sau, mai exact istoric, cu dinastia Shang (cca. 1600–1046 î.Hr.), prima perioadă pentru care avem dovezi scrise, clare, sub forma inscripțiilor pe oase oracol.
De la anul 221 î.Hr., când Ying Zheng a cucerit “statele combatante” unificându-le pentru a forma un imperiu chinez, “țara” s-a extins, fărâmițat și reunificat de mai multe ori. Autointitulat ulterior Qin Shi Huang (Primul Împărat al dinastiei Qin), acesta a pus bazele imperiului, impunând standardizarea scrierii, a banilor și începând construcția Marelui Zid.
Dealtfel, China derivă de la denumirea dinastiei Qin trecută prin sanscrită și preluată de perși sub forma „Cin” și de arabi ca „Sin” pentru ca ulterior să fie transmisă către europeni prin intermediul negustorilor de pe Drumurile Mătăsii. De menționat că, în interiorul țării, chinezii nu folosesc acest nume; ei își numesc țara Zhōngguó (中国), care înseamnă „Regatul de Mijloc”…
(Deschid o primă paranteză din multele care vor urma: Dacă vorbim despre istorie, e păcat să nu aducem câteva referințe de film, mai ales că China are o vastă cultură cinematografică ce-i oglindește istoria. Probabil cel mai potrivit film pentru a înțelege contextul larg al erei unificării celor 7 regate, dar în același timp și profunzimea caligrafiei chineze, este – Hero (Eroul) – 2002, cu Jet Li. Filmul scoate în evidență credința tradițională chineză conform căreia arta și războiul nu sunt opuse, ci sunt modalități diferite de a atinge aceeași înțelegere superioară a universului. Există așadar o legătură filosofică profundă între caligrafie și artele marțiale, ambele fiind considerate manifestări ale aceleiași energii vitale. Mai concret, eroul nostru analizează modul în care artistul (rivalul său) trasează pe pânză (viteza, unghiul, presiunea pensulei) cuvântul “Sabie”, reușind astfel să „citească” intențiile, ritmul și spiritul adversarului.. Măcar pentru reflexia simbolică a complexității și apoi simplității caligrafiei, filmul merită vizionat!)
Nu voi face aici apologia cinematografiei chineze sau a dinastiilor ce au urmat (una mai sonoră decât alta, și nu doar ca nume 🙂 ) însă, până în perioada modernă (anul 1912), grupate pe o perioadă de mai bine de 2100 de ani, au existat undeva la 13-15 dinastii.
Nu putem trece superficial peste această perioadă însă, fără a exagera, putem delimita câteva episoade:
- Epoca de Aur (206 î.Hr. – 907 d.Hr.): Dinastiile Han și Tang au consolidat identitatea chineză, au deschis Drumurile Mătăsii pentru comerț internațional și au transformat China într-un centru mondial al culturii, poeziei și invențiilor.
Este perioada asociată cu primele mari invenții – hârtia și busola dar acestea nu s-au oprit aici. (Mai amintim „căruța care arată sudul” – una dintre cele mai ingenioase invenții ale Chinei antice ce se baza pe un sistem mecanic complex de angrenaje diferențiale, seismograful inventat de Zhang Heng în anul 132 d.Hr.– considerat primul instrument din lume capabil să detecteze cutremurele de la distanțe mari sau semănătoarea mecanică. Da! ați citit bine!). - Inovația și Dominația Mongolă (907 – 1368): În timp ce dinastia Song a adus progrese tehnologice majore precum praful de pușcă și tiparul, imperiul a fost ulterior cucerit de mongolii lui Kublai Khan (nepotul lui Genghis Khan), care au stabilit dinastia Yuan, mutând totodată capitala la Dadu (Beijingul de astăzi).
Fiind o perioadă cosmopolită și extrem de tolerantă cu religiile, se pot scrie adevărate romane despre înflorirea artelor, științei sau comerțului în epocă. Însă mă voi rezuma la câteva fraze: Este celebra perioadă descrisă de Marco Polo în cartea sa Milionul, după 17 ani petrecuți la curtea hanului. Dealtfel, relatările lui Polo au făcut ca bogăția și puterea lui Kublai să devină legendare în Europa. (O nouă paranteză cinefilă: serialul Marco Polo, producție Netflix). Și da, deși primele forme de “chitanțe valorice” au fost folosite cu câte secole înainte, faimosul Khan a introdus banii de hârtie ca monedă oficială și a mijlocit o siguranță fără precedent pentru călători. - Restaurarea și Izolarea (1368 – 1644): Dinastia Ming a alungat mongolii, a consolidat și extins Marele Zid în forma sa actuală și a ridicat Orașul Interzis, însă a început treptat să limiteze contactele cu lumea exterioară. Este, de asemenea, perioada de aur a ceramicii chinezești (porțelanul alb-albastru), când procesul de fabricare atinge apogeul prin tehnicile complexe de emailare policromă.
- Declinul (1644 – 1912): Ultima dinastie, Qing (de origine manciuriană), a extins teritoriul la maximum, dar s-a prăbușit sub presiunea puterilor coloniale și a revoltelor interne, culminând cu Revoluția Xinhai care a proclamat Republica.
(Și pentru că observăm o abundență de invenții și inovații, voi dedica un articolaș separat acestora – pentru că, vă rog să mă credeți, legat de aspectul ăsta, am zgâriat doar suprafața…)
A urmat apoi Republica Chineză, cea care a răsturnat ultima dinastie în 1911 și a purtat China Continentală până în 1949 într-o periodă marcată de o fragmentare severă, invazie japoneză și război civil. După înfrângerea Imperiului Japoniei în Al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist condus de Mao Zedong i-a învins pe naționaliștii din partidul Kuomintang și a proclamat pe 1 octombrie 1949 la Beijing, Republica Populară Chineză, în timp ce Kuomintangul condus de Chiang Kai-Shek s-a mutat cu guvernul Republicii Chineze într-un semi-exil, în Taiwan.
(Paranteză adresată din nou cinefililor: chiar dacă perioada 1945-1949 este parcă voit ignorată, o referință foarte bună pentru tot ce au însemnat ultimii ani ai ultimei dinastii în China și până în 1967, este filmul The Last Emperor (Ultimul împărat) – 1987. Avându-l în prim plan pe Puyi adult și simplu cetățean chinez, cândva ultimul împărat al dinastiei Qing (forțat să abdice la vârta de 6 ani), filmul – unul din puținele filmate chiar în Orașul Interzis – ne prezintă tragicul destin al împăratului într-o Chină sub ocupație Japoneză, dar și ulterior până la debutul Revoluției Culturale din 1966).
Despre Mao Zedong vom vorbi mai detaliat poate într-un capitol ulterior, cert este că, pentru China, el este Părintele națiunii moderne, iar această considerație este extinsă într-acolo încât imaginea sa este imprimată pe toate bancnotele de la 1 la 100 de Yuani (2025).
Din nou cu picioarele pe pământ…Primul contact
După un zbor de 9 ore și cu fusul orar dat peste cap, aterizăm în sfârșit pe aeroportul din Shanghai! (Deschid o nouă paranteză: China este cu 6 ore înaintea noastră și, deși este situată pe mai multe fuse orare, întreaga țară are o singură oră locală. Asta dă naștere la câteva situații inedite, astfel că în unele regiuni, fizic, soarele răsare la ora 10 dimineață)
După formalitățile de rigoare (există niște automate unde suntem amprentați la toate degetele) și o coadă decentă la ofițerul vamal, iată-ne în sfârșit oficial în China!
Z1
De la aeroport pornim spre Zhouzhuang (numit și Veneția Orientului) – un orășel turistic provincial, situat la aproximativ o oră și jumătate de mers cu autocarul distanță de Shanghai. Orașelul, cu o vechime de peste un mileniu, este considerat cel mai vechi oraş situat pe apă din China. Are peste 60 de arcade originale din cărămidă și 100 de curți interioare.
Conform sistemului de clasificare al atracțiilor turistice, orașul are un binemeritat AAAAA (5A, cel mai înalt nivel, în această categorie fiind incluse atracții turistice de clasă mondială, care excelează prin unicitate culturală, gestionare excelentă și facilități superioare) alături de Orașul Interzis, Palatul de Vară sau Turnul TV Perla Orientului despre care vom vorbi puțin mai jos.
Numeroasele poduri de piatră ce traversează canalele, oferind priveliști inedite asupra orașului acvatic dau senzația unui labirint lacustru. Străduțele înguste sunt animate de turiști, localnici dar mai ales de copiii. În păienjenișul orășelului, nu a durat mult până să ne intersectăm cu ei în pauza de școală, toți îmbrăcați lejer, în treninguri identice (uniforma oficială!). Naturalețea cu care se așează jos în grupuri circulare și servesc ordonat gustarea de dimineață m-a mirat la început și în același timp m-a purtat, familiar și nostalgic, înapoi în timp…
Un ultim reper vizual ne întâmpină când ne îndepărtăm, la pas, de orașul vechi – Pagoda Yunhai sau “Pagoda Mării de Nori“, în incinta complexului Yunhai Resort, situat între lacurile Baixian și Beibai. Pagoda, situată în vecinătatea promenadei, este o clădire modernă cu 7 etaje care incearcă să ne reamintească de arhitectura de odinioară a provinciei Jiangsu.
De ce „Marea de Nori”? Pagoda este situată pe malul lacului Baixian. În diminețile răcoroase sau în zilele umede, deasupra lacului se ridică adesea o ceață densă, astfel că, atunci când privești pagoda prin acest strat de ceață, ea pare că plutește deasupra unei „mări de nori”, oferind un peisaj clasic chinezesc, desprins parcă din picturile tradiționale. Mai mult chiar, în cultura chineză, numele care invocă norii și apa sugerează liniște, înălțare spirituală și o legătură profundă între cer și pământ. Dar cu aceste concepte ne vom mai intersecta pe măsură ce vom înainta în călătoria noastră…
Pornim din nou spre Shanghai, unde avem parte de o croazieră pe spectaculosul râu Huangpu, („Râul Mamă” al Shanghaiului) o adevărată coloană vertebrală a megapolisului. Acesta nu este doar o importantă cale navigabilă, ci asigură mai bine de trei sferturi din apa potabilă necesară celor peste 24 milioane de locuitori ai metropolei.
Huangpu se traduce prin „Malul Galben” sau „Grădina Galbenă”, denumire provenită de la Huang Xie (Lordul Chunshen), un nobil din secolul al III-lea î.Hr; Se spune că regiunea era devastată de inundații constante, astfel că Lordul Chunshen, pentru a salva zonele agricole, a ordonat excavarea și dragarea canalului, direcționând apele revărsate spre mare. Numele său a dat astfel naștere denumirii „Râul lui Huang”.
Râul împarte simbolic și administrativ Shanghaiul în două zone majore: Puxi (centrul istoric, la vest) și Pudong (districtul financiar, extrem de modern, la est).
Priveliștea la asfințit, a clădirilor orientate cu fațada spre apă, transformă malul râului într-o adevărată “scenă urbană” menită parcă special a fi admirată de pe puntea navei.
Râul creează astăzi cea mai faimoasă dihotomie vizuală din lume: pe malul vestic (Puxi) vezi istoria colonială, iar pe cel estic (Pudong) – viitorul futurist prin zgârie-norii din Lujiazui.
Tot aici avem și Promenada – Digul construit pentru a proteja orașul de inundațiile râului – ce a devenit The Bund, locul unde milioane de turiști vin să observe cum curentul apei separă „vechiul” de „noul” Shanghai.
Cu imaginea aceasta contrastantă în minte ne vom îndrepta spre un restaurant local pentru cina tradițională. Nimic deosebit, în afară de nelipsitele supe cu noodles, orez fiert, tot felul de sosuri, xiaolongbao (găluște fierte la abur), Hong Shao Rou (burtă de porc gătită lent într-un amestec dens de sos de soia, zahăr și vin de orez) și multe altele, așezate cu tact pe masa generoasă și rotativă…
În cele din urmă, pornim spre hotel – o clădire de peste 30 de etaje cu profil mixt – spital (neonatologie la etajul 6), centru de afaceri dar și cazarea noastră (la doar etajul 19!) după probabil una din cele mai lungi zile ale călătoriei noastre.
(va urma)
