admin Articolul de față este continuarea la prima parte a Jurnalului de călătorie din Etiopia 2024, disponibil aici :::
O mică recapitulare a zilelor anterioare:
De la Lucy la copiii desculți
Se pare că nu am pornit întâmplător din Semera –capitala adminsitrativă a regiunii – localitatea fiind cunoscută și pentru că aici a fost descoperit scheletul fosilă a celebrei Lucy – australopithecul cu o vechime de 3.2 milioane de ani care, zice-se, demonstrează în lanțul evolutiv darwinist legătura dintre maimuță și om.
Dar cum a ajuns Lucy aici și ce o face unic(ă)? În fapt este vorba despre cel mai vechi (la vremea descoperirii în 1974) și bine conservat schelet (reconstruit în proporţie de 40%), cu vechimea stabilită pe baza datării stratelor- rocilor în care a fost găsit.
Lucy a murit probabil între vârsta de 11 şi 13 ani (ceea ce este considerată vârstă adultă pentru această specie) – după o căzătură dintr-un copac sau poate mușcată de un crocodil, măsura 1,10 m înălţime şi cântărea 29 kg. Ce să mai vorbim! O adevărată descendentă a Evei! (scuzați-mi comentariul răutăcios).
Fosilele sunt expuse astăzi la Muzeul Național din Addis-Abeba și ar dovedi că, în evoluția omului (din maimuță?), poziția bipedă (teorie susținută de felul în care sunt oasele bazinului și ale genunchilor) a precedat mărirea dimensiunii craniului și implicit a creierului. Cu alte cuvinte, maimuța a mers întâi biped și apoi a început să gândească. Chiar așa să se fi întamplat lucrurile oare….?
Din Semera, (bipezi și) îmbarcați în mașini de teren, înarmați cu multă, multă răbdare, vom străbate cei aproximativ 120 de kilometri în mai mult de 5 ore. Desigur, noțiunea de autostradă sau chiar de drum național este puțin diferită de cea cu care suntem obișnuiți.
După ce ieșim din zona animată a orașului, peisajul își schimbă cu totul caracteristicile. În primul rând că este mult mai cald decât în Mekele, unde erau peste 40 de grade Celsius.
Suntem la nici 60 de km de granița cu Djibouti, această țărișoară de 10 ori mai mică decât România, dar cu o poziție strategică extrordinară în cornul Africii. Toată regiunea este un imens platou vulcanic, întrezărim șoseaua șerpuind cât vezi cu ochii, acompaniată de norii pufoși, atât de contrastanți cu linia orizontului. După câteva ore de mers spre nord, lăsăm în stânga lanțul Muntos Aligube pentru a ni se deschide în față Depresiunea și lacul sărat Afdera.
Pustiu oricât vezi cu ochii! Din când în când, monotonia e întreruptă de câteva colibe mai mult sau mai puțin apropiate de drum, în dreptul cărora grămăjoare cu vreascuri stivuite așteaptă să fie vândute. Mașinile care se încumetă pe aici, de regulă cu turiști, stică armonia zgurii vulcanice ridicând odată cu trecerea lor un lung nor de praf…
Peisajul este arareori animat de câte o cămilă ce, pitită pe lângă vreo băltoacă (cu nelipsitelele ei ierburi gălbui), se ițește de după un val de tuf vulcanic sau, și mai rar, de câte o clădire ce ar “găzdui” o școală. Da! În mijlocul pustiului! Dar să nu credeți că am vazut mai mult de 4 astfel de clădiri pe singura rută de peste 200 de km ce ar străbate zona…
Și acum continuarea……
PARTEA A II-a
Ziua 4 Spre Dallol și înapoi la Semera
Ați observat că mereu încep cu “dimineața devreme”?
Dimineața devreme, din nou pe întuneric, vom pleca înspre Dallol dar nu înainte de a face o oprire pentru micul dejun. Ne spălăm pe față la bidon (așa cum am facut-o în ultimele 3 zile). Îmi vine în gând o glumă cu … -De câte ori pe an se spală un beduin? -De două ori! Atunci când plouă!…
E încă întuneric. Împachetăm și pornim spre Dallol traversând lacul Danakil presărat pe alocuri cu întinse ochiuri limpezi de apă de câtiva centimetri adâncime. Oprim undeva în mijlocul a nicăieri.. Ni se pregătește micul dejun pe oglinda lacului, sub razele timide ale răsăritului de soare… Spectaculos, soarele mijește de după un colț stâncos îndepărtat. Avem și scaune, loc la tribuna I-a din nou! Pe zone întinse, lacul este doar o crustă curată de sare pe care poți păși timid și desculț. Senzația este ca și cum ai călca pe o zăpadă grăunțoasă, fără partea rece însă puțin mai aspră din cauza crustei alcătuită din cristale colțuroase de sare.
Ne continuăm apoi drumul spre nord, la nici 10km de granița cu Eritreea, acolo unde tectonica, sarea și zăcămintele de fier, cupru sau zinc, dau culori vii în mijlocului unui un perisaj straniu, aproape selenar.
La baza sâmburelui de sare avem o placă ce marchează cel mai jos punct al întregii zone și chiar a Etiopiei- 130 m sub nivelul mării! Să nu uităm că Etiopia este o țară eminamente muntoasă, mai mult de trei sferturi din suprafață fiind situată la peste 2000 m înălțime. Tocmai datorită acestui fapt, deși poziția geografică o așează în zona tropicală, Etiopia are climat majoritar temperat și nu tropical. Însă aici eram la minus 130 de m…
În depresiunea Dallol au loc fenomene incredibile, izvoarele termale subterane dând naștere unui spectacol extraordinar de culori.
Peisajul actual, în continuă schimbare, este rezultatul unei prima erupții freatice majore, menționată a fi avut loc în 1926. Pe o suprafață de câteva hectare, gheizerele au erupt violent modelând sâmburii de sare în forme ireale. A doua mare erupție este de dată recentă, și a avut loc în ianuarie 2011. Activitatea continuă în “surdină”, dând naștere, de la o săptămână la alta, la adevărate poienițe de culori vii. Galbenul este rezultatul compușilor de sulf, roșul este rezultatul oxizilor de fier, iar culoarea verde din apă se datorează sărurilor de cupru. Albul este ce-a mai rămas din acel imens sâmbure de sare. “Microvulcanii” fierb ușor în bulbuci emanând un miros urât și toxic de sulf. Este îngrozitor de cald, deși e abia 10 dimineața.
După o deplasare prin mijlocul depresiunii– aparent la nici 10 km nord este granița cu Eritreea, și după o sesiune foto, sub arșița amiezii revenim la mașini pentru a face cale-ntoarsă spre tabăra din Hamadela. Cred că acest sătuc servește de popas pentru toate expedițiile spre Dallol pentru că altă așezare serioasă nu mai există pe o rază de zeci de kilometri.
Așezările locale nu au nimic in comun cu noțiunea de sat sau cătun de la noi! Sunt doar o adunătură de colibe pestrițe, căptușite cu celofan sau bucăți de tablă cu vechime și proveniență indecisă. Orice prezență străină, chiar și fugitivă, atrage o cohortă de copii curioși și desculți și capre suspect de bine hrănite …
În pragul amiezii, temperaturile sunt cu adevărat insuportabile, depășind 45 de grade Celsius, în condițiile unui aer extrem de uscat.
Pe drumul de întoarcere înspre Semera, după 3 zile de lipsă a apei, facem în sfârșit o baie în apa caldă ce vine dintr-un izvor termal pe malul sud vestic al lacului Afdera în punctul Agogi bada.
Aici mai avem un episod cel puțin amuzant, legat de o buruiană care ar avea proprietăți mai deosebite…Buruiana se numeste khat (sau chat) și este mestecată pentru efectele sale stimulatoare și euforice, google spune că chiar similare cu amfetaminele ușoare. Am rugat șoferul să văd și eu cum arată, recunosc că am mestecat o frunzulică dar în afară de gustul de leuștean fad care mi-a persistat câteva ore în gură, alt efect nu am “experimentat”.
Puțină geologie- Triunghiul Afar și Marele Rift African
Continentul african se va rupe cândva. “Fisura” există deja și pleacă din Cornul Africii, prin această regiune Afar, traversează zona marilor lacuri (Victoria, Tanganika și Malawi) coboarând spre Mozambic (Marele rift aftican). Conform măsurătorilor, aceasta crește încet cu câțiva centimetri pe an, astfel că, în câteva sute de milioane de ani (?), toată această bucată de continent se va desprinde complet și, lipindu-se de Madagascar, va migra spre est împingând India și mai mult în baza Munților Himalaya. Cel puțin așa ne spune celebra teorie a lui Wegener – driftul sau deriva continentelor!
De unde această teorie? Privind cu atenție un glob Pământesc este imposibil să nu remarcați cât de bine s-ar potrivi „umărul” Americii de Sud cu golful Guineeii Africane, la fel ca două piese de puzzle! Wegener a enunțat că scoarța Pământului este brăzdată de diverse plăci, tectonice, care se îmbină asemeni mai multor bucăți de coajă de pe suprafața unei portocale. Doar că aceste plăci nu sunt statice, ci sub influența magmei fierbinți din stratele inferioare ale planetei (mantaua), manifestă fricțiuni, deplasându-se constant atât pe verticală, cât și pe orizontală – încălecându-se sau depărtându-se. Astfel că, anual, Americile se îndepărtează de Africa și Europa cu câțiva centimetri (spun măsurătorile!) – ceea ce face ca oceanul Atlantic să se mărească, în timp ce pe partea cealaltă – țărmul Asiatic să se apropie de Americi, Pacificul micșorându-se. Toată această interacțiune este susținută de erupțiile vulcanice (Cercul de foc al Pacificului) și de cutremure…
“Supa lui Oparin” sau “La început a fost Cuvântul..“
Tot ce mi-a fost dat să văd în deșertul Afar dar mai ales în Dalol, m-a făcut să fac doi pași înapoi pentru a privi puțin lucrurile și din altă perspectivă..
Originea vieții pe Pământ rămâne una dintre cele mai mari enigme nerezolvate ale științei, dar “cercetătorii” au descoperit indicii fascinante ce combină geologia, chimia și biologia moleculară: Așadar, zice-se, acum aproximativ 4 miliarde de ani (?), Pământul era un loc complet diferit – fără oxigen, dominat de erupții vulcanice intense, fulgere constante și izvoare hidrotermale în clocot. Aceste medii extreme au acționat probabil ca laboratoare naturale, unde molecule simple precum metanul, amoniacul și apa s-au amestecat și au reacționat sub o energie intensă. Mergând pe acest filon, aceste reacții ar fi putut duce la crearea de molecule organice – inclusiv aminoacizi și nucleotide – ingredientele brute ale vieții. În timp, aceste molecule s-au concentrat în bazine calde sau în izvoare marine adânci, formând încet structuri mai complexe care puteau stoca informații și se puteau autoreplica.
O idee principală, numită Ipoteza Lumii ARN, propune că ARN-ul — care poate atât să transmită instrucțiuni genetice, cât și să accelereze reacțiile chimice — a avut un rol cheie în această etapă incipientă. În cele din urmă, aceste sisteme moleculare au fost înfășurate în membrane lipidice, formând primele celule primitive — un pas crucial de la chimie la biologie. De la aceste începuturi umile, viața pe Pământ și-a început lunga și extraordinara călătorie, evoluând în vasta rețea de organisme pe care o vedem astăzi. …
Toate bune și frumoase până la “…fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era niciun om ca să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului. Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu…” Geneza 2:4
Din concluziile Sfinților Părinți…
Așadar, Lumea are 4 miliarde și ceva de ani, Omul câteva milioane, deșertul Afar și Lucy tot pe acolo, iar noi oamenii – daca ne-am raporta la scara evoluției ca fiind 24 de ore – am apărut în ultimele secunde ale celui de-al 59-lea minut al orei 23…
Cercetând scrierile Sfinților Părinți ne putem lovi însă de o problemă, aceea a tâlcuirii literale sau simbolice. Aceasta poate fi o mare piatra de poticnire pentru noi, oamenii moderni, crescuţi cu o educaţie şi concepţie „ştiinţifică”, ce ne-a sărăcit priceperea tâlcurilor simbolice. Ca urmare, prea des tragem concluzii pripite: dacă există vreun sens simbolic al unei imagini din Scriptură (de pildă, pomul cunoştinţei binelui şi răului), suntem foarte înclinaţi să spunem că „este doar un simbol”;
La fel și despre “zilele” genezei ca durată sau concept ca și despre Grădina Raiului. “Căci şi pe Moisi şi pe Ilie îi declară dumnezeiescul Maxim «simboale», pe unul al judecăţii şi pe celălalt al proniei. A făcut aceasta oare pentru că nu erau ei prezenţi cu adevărat, ci au fost plăsmuiţi şi ei în chip «simbolic»?” Să nu uităm că, tot în Geneză, mai întâi a fost Lumina și apoi a fost creat Soarele…
De aceea trebuie să avem mare grijă atunci când cercetăm Sfinții Părinți, să nu scoatem din context sau să interpretăm greșit pasajele care fac referire, cu atâta precauție, la Geneză.
Ne poate spune însă ştiinţa o poveste adevărată despre începuturi ? În cine să ne încredem dacă dorim să aflăm adevărul despre geneza omenirii, în revelaţia dumnezeiască sau în cercetarea ştiinţifică?
Părintele Serafim Rose – cel care face o sinteză a ceea ce au scris Sfinții Părinți despre Facere – asemeni multor creaţionişti, crede că ştiinţa este neputincioasă când este vorba de tema începutului absolut, şi că adevărata cunoaştere despre acest subiect poate veni doar din revelaţia dumnezeiască.
El motivează aceasta prin faptul că evenimentele săptămânii creaţiei din Cartea Facerii au avut loc sub incidenţa unui set de legi aparte, legi cu totul diferite de cele care au operat după Cădere. De exemplu, o zi a Genezei ar fi putut dura milioane de ani, de ce nu? Dacă este aşa, concluzia sa implică faptul că întregul subiect al începuturilor este în afara cercetării ştiinţifice.
Ştiinţa, observând ceea ce se întâmplă în lumea de azi, face deducţii asupra trecutului îndepărtat aplicând principiul uniformităţii – prin presupunerea că timpul şi legile fizice au rămas aceleași. Iată de ce evoluţioniştii, de pildă, socotesc că procesul care a creat mai întâi plantele şi animalele este fundamental acelaşi proces pe care-l putem observa şi astăzi în lumea vie.
Savanţii care doresc să explice totul vor continua să facă presupuneri care să le îngăduie să-şi împlinească măreţul obiectiv şi vor fi întotdeauna extrem de reticenţi să admită că metodele lor ar putea fi nepotrivite sau greșite în explicarea tainelor creaţiei. Ştiinţei nu-i place să tolereze căi rivale de înţelegere, de aceea savanţii ambiţioşi vor critica vehement pe acei gânditori religioşi care enunţă posibilitatea ca legile şi procesele fizice să se fi schimbat din vremea creaţiei. Părintele Serafim Rose nu s-a lăsat intimidat de acest tip de denunţ şi nici noi n-ar trebui s-o facem.
Uniformismul (deducția că daca ceva se întâmplă într-un anume fel acum – așa s-a întamplat dintotdeauna), asemeni naturalismului (realism exagerat), reprezintă o presupoziţie filosofică, nu un fapt.
Este însă perfect raţional și chiar realist să facem presupuneri ce duc la concluzia că putem cunoaşte ceva despre începuturi numai dacă Dumnezeu voiește să ne descopere.
Iar în acest caz, deșertul Danakil poate reprezenta o mică ”fereastră deschisă” către cunoașterea proceselor primare ale facerii Lumii.
Articol publicat în Revista de spiritualitate, tradiții și călătorii-
“Viața Ortodoxă” Nr 56, August 2025
Dar să revenim cu picioarele pe pământ, mai precis pe pământul Etiopiei.
Urmează ultima parte din acest jurnal, Etiopia tribală din sud. Vă promit că va fi mai vesel.
