admin Foto: Orașul Gaza in 2020, sursa: dreamstime.com
În era informației, evenimentele actuale induc pentru omul de rând percepția unei lumi “în fierbere” iar emoțiile rezultate tind parcă să alimenteze și mai mult, ca într-un cerc vicios, această percepție. Oriunde ne îndreptăm privirea, ni se creionează involuntar conturul unui război și, la fel de involuntar, suntem împinși și tentați să luăm partea unei tabere sau alteia, uitând un lucru esențial – acela că suntem creștini!
Orientul Mijlociu, “leagănul civilizației” și locurile sfințite de pașii Mântuitorului par a fi, mai mult ca oricând încercate de “semnele vremurilor”…
Istoria Fâșiei Gaza este una complexă și plină de conflicte dar puternic împletită cu cea a întregului teritoriu israeliano-palestinian din colțul sud estic al Mării Mediterane.
Astăzi, Ţara Sfântă este teatrul unui război violent şi sângeros între evrei şi palestinieni, cu rădăcini adânci în istoria îndepărtată, dar şi apropiată a poporului evreu.
De la Avraam încoace…
Rădăcina biblică a conflictului israeliano-arab trebuie căutată în istoria lui Avraam, primul personaj biblic care, cu aproximativ 2000 de ani înainte de Hristos, în plină perioadă politeistă, Îl recunoaște pe Dumnezeu – YHWH – ca fiind Unicul Dumnezeu, I se inchină Lui și Îi rămâne statornic în credință. Dumnezeu încheie o alinață cu Avraam: El îi promite o descendență foarte, foarte numeroasă (”vei fi tată a mulțime de popoare”) și un pământ (Țara Caananului, Țara Promisă), iar Avram și urmașii săi Îl vor venera și Îl vor asculta ca pe Unicul Dumnezeu și vor crede în statornicia promisiunii Sale.
Dar Avram acceptă chemarea Domnului la vârsta de 75 de ani, pe când el și soția lui Sara erau bătrâni și fără urmași. Cu toate acestea, el crede în promisiunea Domnului (că va fi tată a mulțime de popoare) și Îi urmează poruncile!
Sara, sterilă și foarte în vârstă, s-a folosit de dreptul pe care i-l dădea legea babiloniană (Codul lui Hamurabi) și i-a oferit-o lui Avram pe Agar, sclava sa egipteană, pentru a avea un urmaș, considerat fiul stăpânei, al familiei. Astfel, la 86 de ani, lui Avram i s-a născut Ismail.
După încă 13 ani, când Avram avea 99 de ani, Domnul i se arată din nou acestuia, sub forma celor Trei Ingeri (prima apariție a Sfintei Treimi) la Stejarul din Mamvri și întărește promisiunea că Avraam va avea un urmaș de la soția sa Sara, cea care avea deja 90 de ani. După un an, aceasta îl va naște pe Isaac, urmașul familiei, cel care va moșteni promisiunile Domnului pentru poporul său (poporul lui Israel).
Așadar, în baza legii valabile în acea epocă, dreptul la moștenire fiind doar al primului născut, atăt Ismail (fiul slujnicei și strămoșul poporului arab), cât și Isaac (fiul stăpânei și strămoșul poporului evreu) se consideră îndreptățiți a fi moștenitorii lui Avraam. Doar că Domnul a hotărât că fiul lui Avraam și al soției sale Saara va deveni urmașul care va moșteni promisiunile Sale pentru poporul Său.
(La petrecerea dată cu ocazia înțărcării lui Isaac, Sara l-a vazut pe Ismael (care era mai mare) râzând și jucându-se într-un mod care i s-a părut nepotrivit sau amenințător pentru moștenirea fiului ei, prin urmare a insistat ca Avraam să o alunge pe roaba Agar cu tot cu fiul ei. Deși mâhnit, Avraam a primit confirmarea de la Dumnezeu să asculte de Sara, astfel că, a doua zi dimineața, după ce le-a dat pâine și un burduf cu apă i-a îndemnat să plece din casa sa. Ulterior rătăcind prin pustiul Beer-Șeba, mama și fiul vor avea parte de o salvare miraculoasă. Tradiția spune că destinul lui Ismael va deveni la fel de important ca al nepotului său Iacov (fiul lui Isaac) pentru că și el a avut 12 fii, căpetenii de triburi, considerați strămoșii ismaeliților (arabilor de mai târziu).
Deși a avut un destin separat, Ismael s-a reîntâlnit ulterior cu fratele său Isaac pentru a-l îngropa pe tatăl lor, Avraam (care a trăit 175 de ani) în peștera Macpela).
Iar dacă astăzi evreii și arabii revendică același pământ, aceeași țară (Țara Promisă, Țara Sfântă), ei continua peste veacuri să își dispute dreptul de prim născut asupra moștenirii părintești, consolidat prin promisiunea Domnului. Chiar dacă acum lumea modernă nu se mai ghidează după Codul de legi babilonian, ci după Dreptul roman, în care toți moștenitorii au drept egal la moștenire.
Secolul XX, după 4000 de ani…
După distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr. şi alungarea evreilor din Ţara Sfântă, conflictul, aflat în stare de latent, a reizbucnit în forţă în secolul XX. În acest secol, au avut loc mai multe războaie între arabi şi evrei, iar în perioadele dintre acestea a mocnit un conflict surd şi continuu.
Evenimentele s-au declanşat la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Palestina, ca loc de naştere a iudaismului şi loc al anticului regat evreiesc al Israelului, a devenit centru pentru emigraţia evreilor răspândiţi în întreaga lume. Această mişcare de emigraţie a fost încurajată de crearea sionismului de către evreii europeni, care a avut drept scop unirea evreilor din lume şi crearea unui stat evreiesc în Palestina. În cartea sa ,,Statul evreiesc” (1896), jurnalistul evreu ungur Theodor Herzl susţinea că întemeierea unui stat evreiesc în Palestina era singura soluţie pentru a pune capăt antisemitismului.
În 1897, el a convocat, la Basel, Elveţia, primul Congres Sionist la care au participat comunităţile şi organizaţiile evreieşti din întreaga lume. Acest congres a creat Organizaţia Sionistă Mondială şi a definit scopul sionismului – acela ,,de a crea pentru evrei un cămin în Palestina garantat prin legea publică”. Mai mult, Herzl scria că sionismul va uni ,,un popor fără ţară cu o ţară fără popor”, neglijând existenţa arabilor în Palestina.
Cu toate acestea, în 1880, Palestina, aflată sub dominaţia Imperiului Otoman, avea o populaţie evreiască de 25.000, reprezentând aproximativ 5 % din populaţia totală, predominant arabă. Prin emigraţie, în 1914, populaţia evreiască a Palestinei crescuse la 85.000, sau 12 % din populaţia totală.
În timpul primului război mondial (1914-1918), britanicii şi aliaţii lor au luptat pentru a dezmembra Imperiul Otoman şi au cerut evreilor să-i susţină în această cauză. Pentru a obţine sprijinul lor, în 1917, britanicii au promis, prin Declaraţia Balfour, că îi vor ajuta să-şi întemeieze un cămin în Palestina. Pe de altă parte, în 1915 şi 1916, britanicii promiseseră să susţină independenţa arabilor în ţările fostului Imperiu Otoman, şi, ajutaţi de aceştia, englezii au cucerit Palestina de la otomani.
Odată cu înfrângerea Imperiului Otoman, Palestina a trecut sub controlul puterilor occidentale. Mai precis, în iulie 1922, Liga Naţiunilor, precursorul O.N.U., a emis un mandat prin care dădea englezilor controlul asupra Palestinei, cu scopul de a facilita întemeierea unui stat evreiesc pe acest teritoriu.
În acelaşi an, englezii au împărţit Palestina în două teritorii: pământul aflat la răsărit de Râul Iordan devenea Emiratul Transiordaniei (acum Iordania), iar cel aflat la vest, mărginit de Liban şi Siria la nord şi de Egipt la sud, rămânea Palestina. Acest ultim teritoriu a devenit locul mult disputat de evrei şi arabii palestinieni, dominat de un conflict surd şi neîncetat pentru cucerirea sa.
În anii ’20-’30, ţara a atins un apogeu de dezvoltare în toate domeniile, iar cele două naţiuni s-au emancipat politic şi administrativ. Comunitatea evreiască, finanţată din resurse locale şi din fonduri oferite de organizaţiile evreieşti mondiale, şi-a ales un consiliu care să se ocupe de problemele sale, în vreme ce executivul arab, o coaliţie de arabi musulmani şi creştini opozanţi ai sionismului, se ocupa de problemele politice, administrative, şi economice ale comunităţii arabe.
Cu timpul, britanicii au înţeles că promisiunile făcute evreilor şi arabilor au condus la speranţe contradictorii între cele două comunităţi din Palestina. În anii ’20, au avut loc atacuri anti-evreieşti ale arabilor, proteste şi demonstraţii la Ierusalim şi în alte oraşe. Opoziţia arabă a culminat într-o revoltă generală între anii 1936-1939.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, moartea a milioane de evrei în holocaust a determinat opinia publică mondială să devină favorabilă creării unui stat evreiesc independent. Arabii au continuat să se opună acestei idei, dar, pe 29 noiembrie 1947, O.N.U. a votat Rezoluţia 181, prin care teritoriul aflat sub control britanic la vest de Râul Iordan să fie împărţit între un stat evreiesc şi unul arab. Prin această rezoluţie, Ierusalimul era plasat sub control internaţional.
1948 Întemeierea Statului Israel
Israelul este unul dintre cele mai tinere state ale lumii moderne.
Pe 14 mai 1948, când mandatul britanic asupra Palestinei a expirat, David Ben Gurion (1886-1973) a proclamat întemeierea statului Israel. Declaraţia de întemeiere reamintea legăturile religioase şi spirituale ale poporului evreu cu pământul Israelului, fără a menţiona clar graniţele statului, şi garanta ,,libertatea religiei şi conştiinţei, cuvântului, educaţiei şi culturii”.
A fost numit un guvern provizoriu, avându-l ca prim-ministru pe David Ben Gurion, preşedintele în funcţiune al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina (n.r.: organizaţie care acţiona ca un reprezentant diplomatic internaţional al comunităţii evreieşti din Palestina şi avea rolul de a stabili organismele de conducere ale acesteia), iar Chaim Weizmann (1874-1952) a fost numit preşedinte al statului (n.r.: Chaim Weizmann a fost preşedinte al Organizaţiei Sioniste Mondiale între anii 1921-1929). Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S., împreună cu multe alte state, au recunoscut cu repeziciune noul stat şi conducerea acestuia.
Liga Arabă a declarat imediat război noului stat evreiesc, iar Egiptul, Transiordania, Siria, Libanul şi Irakul au anunţat că armatele lor vor intra în zonă pentru a restabili ordinea. Forţele de Apărare ale Israelului nou create s-au opus cu succes armatelor arabe. Luptele au continuat până la începutul anului 1949, când Israelul a semnat acorduri de pace cu fiecare stat cu care avea graniţă, prin care se reglementau hotarele noului stat.
Prin aceste tratate de pace, Israelul şi-a mărit teritoriul peste graniţele stabilite prin planul de împărţire. Regiunile date de O.N.U. arabilor palestinieni au ajuns sub control egiptean (Fâşia Gaza) şi iordanian (West Bank). Ierusalimul a fost împărţit între Israel şi Iordania. Câteva sute de mii de arabi au plecat din Israel în Fâşia Gaza, West Bank şi în statele arabe vecine. Din populaţia arabă originală a Palestinei au rămas doar 160.000 în teritoriul Israelului. Arabii au refuzat să recunoască tratatele semnate sau să negocieze în continuare cu Israelul pentru acorduri definitive.
După încetarea ostilităţilor, Israelul a început să funcţioneze ca un stat obişnuit. În alegerile din 1949, Israelul şi-a ales primul Knesset (Parlament), care înlocuia conducerea provizorie, iar în mai 1949, Israelul a devenit al 59-lea membru al O.N.U.
Israelul a afirmat dreptul fiecărui evreu de a trăi în Israel şi a susţinut emigraţia fără restricţii prin Legea Întoarcerii din 1950. La sfârşitul anului 1951, sosiseră 687.000 de evrei – ce includeau mai mult de 300.000 de refugiaţi din ţările arabe – care au dublat populaţia ţării. Asigurarea traiului pentru numărul mare de imigranţi s-a făcut cu sprijin din străinătate şi mai ales din partea comunităţilor evreieşti de pretutindeni. De asemenea, cu ajutorul acestor fonduri, Israelul şi-a creat o armată foarte puternică.
1956, Criza Canalului Suez
În 1956, a avut loc un nou conflict, provocat de blocarea accesului Israelului la Canalul Suez, ce face legătura între Mările Roşie şi Mediterană. Israelul a invadat Fâşia Gaza şi Peninsula Sinai, cucerind rapid aceste zone şi avansând spre Canalul Suez. În conflict intervin forţe britanice şi franceze, dar o rezoluţie O.N.U. îi forţează pe evrei să se retragă de pe teritoriul egiptean. După Criza Suezului nu au urmat discuţii ample de pace, iar incidentele sporadice au continuat.
Problemele nerezolvate din conflictele anterioare au continuat să provoace tensiuni între arabi şi israelieni şi au izbucnit din nou la mijlocul anilor ’60. În 1964, Liga Arabă a creat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) în scopul de a promova activităţile naţionaliste palestiniene şi a coordona eforturile militare arabe. În 1965, palestinienii au început atacurile armate împotriva Israelului, care a răspuns cu raiduri împotriva Siriei şi Iordaniei.
1967. Razboiul de 6 zile și Războiul de Yom Kippur
În 1967, Egiptul, Siria şi Iordania îşi adună armatele la graniţele cu Israelul. Presupunând că arabii vor ataca, în data de 5 iunie 1967, Israelul atacă, luându-i prin surprindere pe arabi. Printr-o strategie iscusită, în următoarele şase zile, Israelul distruge armatele şi forţele aviatice ale Egiptului, Siriei şi Iordaniei. De asemenea, el preia controlul asupra Fâşiei Gaza şi Peninsulei Sinai (de la Egipt), West Bank (de la Iordania) şi Înălţimilor Golan (regiune din sud-vestul Siriei). Un al doilea val de arabi se refugiază din aceste zone – care au fost numite Teritoriile Ocupate – agravând problema creată de primul val de refugiaţi din 1948. De asemenea, în a doua zi a conflictului, ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul de Şase Zile, israelienii au preluat controlul asupra Ierusalimului de est şi a Zidului Plângerii, cel mai sfânt loc al iudaismului, deţinut anterior de Iordania. În urma războiului, Ierusalimul este reunificat sub conducerea Israelului.
În noiembrie 1967, nefiind de acord cu noile cuceriri ale Israelului, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat Rezoluţia 242, care solicita Israelului să se retragă din teritoriile ocupate în recentul conflict, în schimbul recunoaşterii de către arabi a independenţei sale şi a respectării graniţelor. Nici arabii, nici evreii nu au acceptat Rezoluţia O.N.U. Statele arabe au continuat să se alieze pentru a distruge statul Israel, în vreme ce Israelul a refuzat să se retragă din Teritoriile Ocupate.
După ce, între anii 1969-1970, are loc un conflict armat între Israel şi Egipt, în octombrie 1973, o coaliţie arabă atacă din nou Israelul de Yom Kippur, ziua cea mai sfântă din anul religios evreiesc, luând forţele armate israeliene prin surprindere. Acestea se repliază şi Israelul cucereşte teritorii în Egipt şi Siria. Războiul de Yom Kippur a durat trei săptămâni, iar Israelul a suferit însemnate pierderi, în ciuda succeselor sale militare. În urma negocierilor de pace, toate statele implicate în conflict revin la graniţele stabilite după Războiul de Şase Zile, din 1967.
Statutul Ierusalimului
Un loc aparte în negocierile palestiniano-israeliene îl ocupă oraşul Ierusalim, datorită locurilor sale sfinte. În planul O.N.U. din 1947 se propunea ca Ierusalimul să devină oraş internaţional, însă el a fost divizat în urma războiului arabo-israelian din 1948-49. Astfel, Ierusalimul de Vest a devenit parte a statului Israel, în timp ce Ierusalimul de Est (Oraşul Vechi, unde se află majoritatea locurilor sfinte) a rămas în jurisdicţia Iordaniei. În timpul Războiului de Şase Zile din 1967, Israelul a cucerit întregul Ierusalim, care a devenit parte integrantă a statului, iar în 1980, Knesset-ul (parlamentul israelian) a votat o lege prin care Ierusalimul reunit era numit ,,capitală eternă a Israelului”.
În 1990, Ierusalimul de Vest era exclusiv evreiesc, în vreme ce Ierusalimul de Est avea în mod egal populaţie evreiască şi arabă. În timp, Ierusalimul de Est – Oraşul Vechi a continuat să aibă o majoritate neevreiască, dar Cartierul Evreiesc a fost refăcut şi repopulat. Israelul pretinde suveranitatea asupra întregului Ierusalim, dar palestinienii au pretenţii cel puţin pentru partea estică, ce include Oraşul Vechi şi locurile sale sfinte. Semnificaţia istorică şi religioasă deosebită a Ierusalimului a tensionat într-atât relaţiile dintre evrei şi arabi, încât discuţiile privind viitorul acestui oraş au ajuns să fie purtate separat de negocierile de pace dintre cele două părţi.
1979. Episodul Yitzak Rabin și zorii unei păci efemere
Un prim pas pe calea reconcilierii arabo-israeliene are loc în martie 1979, când Israelul semnează cu Egiptul un tratat de pace, prin care se hotărăşte retragerea treptată a Israelului din Peninsula Sinai şi stabilirea de relaţii diplomatice între cele două ţări. Preşedintele egiptean Anwar al-Sadat (1970-1981, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1978 împreună cu Menachem Begin, prim-ministrul Israelului din acea vreme) plăteşte cu viaţa semnarea acordului cu Israelul, fiind asasinat de extremişti islamici din armata egipteană.
Cu toate acestea, tratatul nu a reuşit să restabilească pacea în Orientul Mijlociu, căci Liga Arabă a condamnat Egiptul pentru îndepărtarea de poziţia arabă comună faţă de evrei, iar ostilităţile au continuat între Israel şi celelalte naţiuni arabe. Astfel, în iunie 1981, forţa aviatică a Israelului distruge un reactor nuclear lângă Bagdad, Irak, pe motivul că era folosit pentru fabricarea de arme nucleare. În acelaşi an, Israelul anexează efectiv Înălţimile Golan, impunând legea civilă israeliană în această regiune, deşi Siria, stat căreia îi aparţinuse regiunea înainte de Războiul de Şase Zile, refuză să recunoască autoritatea Israelului.
Intifada
Între anii 1987-1993, în Teritoriile Ocupate are loc o serie de demonstraţii, greve, tulburări şi acte de terorism, cunoscută sub numele de intifada (în limba arabă, revoltă). Cuprinzând Fâşia Gaza şi Cisiordania, intifada a început ca o expresie spontană a frustrării şi resentimentelor arabilor palestinieni faţă de cei 20 de ani de guvernare evreiască şi de colonizare a Teritoriilor Ocupate. Intifada s-a deosebit de mişcările anterioare ale palestinienilor împotriva ocupaţiei israeliene prin amploarea participării populare, durata sa şi rolul important jucat de grupurile islamice: Mişcarea de Rezistenţă Islamică sau Hamas (în limba arabă, râvnă) şi Jihadul Islamic.
1993. Acordul de pace
În octombrie 1991, este convocată, la Madrid, o conferinţă pentru restabilirea păcii. Această reuniune nu se soldează cu rezultate notabile, însă reprezintă un pas important în negocierile dintre Israel şi vecinii săi arabi. Ulterior, în urma tratativelor secrete de la Oslo, Norvegia, Yitzak Rabin (1922-1995, prim-ministru între anii 1974-1977 şi 1992-1995) şi Yasser Arafat (preşedintele OEP) semnează, la 13 septembrie 1993, la Casa Albă, Washington, un acord istoric de pace între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.
Acordul, cunoscut sub numele de Declaraţia de Principii, susţinea o autoguvernare palestiniană limitată în Fâşia Gaza şi oraşul Ierihon din Cisiordania şi hotăra ca, în decurs de cinci ani, Israelul să se retragă din aceste regiuni. În plus, prin acord era înfiinţată Autoritatea Naţională Palestiniană, ce urma să administreze aceste zone. Astfel, în mai 1994, Israelul s-a retras din Fâşia Gaza şi Ierihon, păstrându-şi controlul asupra aşezărilor evreieşti din Fâşia Gaza. Un acord interimar din septembrie 1995 a stabilit retragerea Israelului din celelalte oraşe din Cisiordania, precum şi data alegerilor pentru preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene.
În noiembrie 1995, un student israelian l-a asasinat, la Tel Aviv, pe Yitzak Rabin, pretinzând că era datoria sa religioasă să împiedice întoarcerea pământului biblic în mâinile arabilor. Shimon Peres, ministru de externe în guvernul Rabin, a devenit prim-ministru şi a continuat procesul de pace. În următoarele luni, Israelul s-a retras din toate celelalte oraşe din Cisiordania, excepţie făcând oraşul Hebron, sfânt pentru evrei, fiind prima capitală a împăratului David şi locul de înmormântare a patriarhului Avraam.
Despre canaaneni și filisteni
În Vechiul Testament se găsesc foarte multe referințe la canaaneeni și filisteni, triburi ce faceau parte din marea familie a populațiilor semitice (aramei, akkadieni, babilonieni etc.) și care populau un vast teritoriu cuprins între peninsula Sinai, Deșertul Siriei, Marea Mediterană și cursul superior al Eufratului (Irak), ce include inclusiv zona Israelului și Palestinei de astăzi.
Canaan este vechiul nume al Palestinei (de la Canaan, fiul lui Ham, unul dintre cei trei fii ai lui Noe), ce avea să devină „Țara Făgăduinței“, dată de Iahve lui Avraam și urmașilor săi, poporul lui Israel, din care trebuia să se nască Mesia.
Potrivit relatărilor istorice, începutul secolului XIII î.Ch. plasează Canaan-ul ca provincie egipteana cu capitala în Gaza. Spre sfârșitul aceluiași secol însă, orașelor-state canaanite aflate în decădere ar fi fost cucerite de triburile israelite conduse de Iosua. Ulterior, spre mijlocul secolului al XII-lea î.Ch., după anul 1177, Canaan-ul este invadat de „popoarele mării”, identificați ca fiind filistenii. Conform unor teorii istorice noi însă, canaaniții au dispărut pentru că au devenit evrei – cu alte cuvinte descendenții canaaniților au fost israeliții.
Despre filisteni se vorbeşte în Deuteronom, în Ieremia sau Samuel. Uriașul Goliat, cel învins de David cu ajutorul Sf. Arhanghel, era filistean. Cu toate acestea și istoria filistenilor este învăluită în mister neștiindu-se originea lor clară – mai ales și datorită faptului că aceştia nu au lăsat nimic scris şi nu se cunoaşte niciun fel de limbă ”filisteană”… Tot conform tradiţiei, în Cartea lui Iosua se menționează că aceștia ocupau oraşele Ashkelon, Gaza, Ashdod, Gath şi Ekron, numite şi ”Ţara Filistenilor”.
Atât canaaneenii cât și Filistenii erau politeiști cinstind mai mulţi zei. Canaanenii fiind identificați adesea cu o ramură a fenicienilor, se închinau printre altele la zeul Baal – personificarea soarelui, ploii sau tunetului – căruia îi aduceau jertfe sângeroase pe înălțimi.
În Noul Testament, „cananean” sau „cananeiancă” este un termen generic pentru fenician sau feniceancă – cum este cazul femeii cananience căreia Domnul Iisus îi vindecă fiica (Matei 15); evanghelistul Marcu explică „și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei” (Marcu 7, 26).
Pentru Filisteni, zeul principal ar fi fost unul cu trăsături marine, jumătate peşte, jumătate bărbat (de aici si teoria conform căreia originile populațiilor ar fi în sudul Greciei și Creta, ca ramură a culturii și civilizației Minoice)
Împăratul babilonian Nabucodonosor al II-lea a invadat Filistia în 604 î.Hr. și după ce a ars Ashkelonul, a încorporat teritoriul în Imperiul Neo-Babilonian, Filistia și populația sa autohtonă filistenii dispărând din înregistrările istorice după acel an.
Deşi în Biblie sunt cele mai numeroase mărturii legate de filisteni, cea mai veche menţiune a acestora este din Egiptul Antic cu referire la faraonul Ramses al III lea, care în anul 1190 îHr s-a luptat cu ”popoarele mării” – mari uniuni de triburi venite din zona Mediteraniană – care au invadat Egiptul.
Situația la zi
În prezent, Gaza este o zonă izolată, care se întinde pe o suprafață de 360 km2, având o lungime de 40 de kilometri și o lățime cuprinsă între 6 și 12 kilometri. Este mărginită la vest de Marea Mediterană, la nord și la est se învecinează cu Israelul pe o lungime de 51 de kilometri, iar în partea de sud-vest are graniță cu Egipt pe o lungime de 11 kilometri. Relieful este de plat și foarte jos, de altfel cea mai mare altitudine este de 105 metri deasupra nivelului mării iar clima semiaridă și aridă.
În Fâșia Gaza trăiau, până la începerea conflictului din octombrie 2023, 2,3 milioane de oameni (n.n. – 1,8 milioane de locuitori, conform unor surse), acesta fiind unul dintre locurile din lume cu cea mai mare densitate a populației. Majoritatea covârșitoare a locuitorilor din această regiune sunt tineri, 50% din populație având sub 18 ani, potrivit datelor Organizației Mondiale a Sănătății. De asemenea, aproape toți locuitorii din Gaza, adică în jur de 98-99%, sunt musulmani, conform CIA World Factbook.
Peste un milion de rezidenți din Fâșia Gaza, adică circa 60% dintre palestinieni, sunt refugiați. Aceștia trăiesc în opt tabere de refugiați, potrivit Agenției Națiunilor Unite pentru Ajutorare și Lucrări. Unele dintre ele au fuzionat cu orașele din apropiere, iar altele sunt de sine stătătoare. Cele mai mari sunt Jabaliya, Rafah, Shati și Nuseirat. Gaza City este cel mai mare oraș din Fâșia Gaza, cu 400.000 de locuitori, în timp ce Khan Younis (200.000 de locuitori) și Rafah (150.000 de locuitori) sunt alte două orașe importante, relatează CNN.
Israelul a controlat Gaza timp de 38 de ani, întemeind în această perioadă 21 de așezări evreiești, cunoscute sub denumirea de kibbutz-uri. Tensiunile și violențele au persistat mulți ani, motiv pentru care israelienii au construit de-a lungul graniței cu Fâșia Gaza un gard metalic. Oamenii puteau trece din Israel în Gaza doar prin două puncte de frontieră. La unul dintre acestea treceau în medie 200 de oameni/zi.
Condiții actuale de trai în Fâșia Gaza
Chiar înainte de atacurile teroriștilor Hamas din 7 octombrie și de represaliile armatei Israelului asupra Gaza, condițiile de viață din această enclavă erau teribile. Nivelurile de șomaj erau printre cele mai ridicate din lume, aproape jumătate din populația palestiniană fiind șomeră, conform datelor ONU din 2022. În același timp, peste 80% dintre locuitorii din Fâșia Gaza trăiesc în sărăcie, mai ales din cauza faptului că, cel puțin în ultimul deceniu și jumătate, situația socio-economică de aici a fost într-un declin constant, potrivit datelor UNRWA publicate în luna august. De asemenea, 95% din populație nu are acces la apă potabilă, în timp ce lipsa de electricitate afectează viața locuitorilor din enclavă. De altfel, Fâșia Gaza se bazează în mare măsură pe Israel pentru apă, electricitate și alimente. Majoritatea fructelor și legumelor proaspete din Gaza provin de la fermele situate de-a lungul graniței cu Israelul.
În loc de concluzii
Astăzi, la data redactării acestor rânduri (4 februarie 2024 n.a.), sursele oficiale raportează că, din populația inițială de 2,3 milioane de oameni (sau 1,8 milioane după alte surse) de la începutul conflictului (octombrie 2023), au murit peste 33.000 de oameni și alți 75.000 sunt răniți. Iar peste 50% dintre aceștia sunt femei și copii…
Dat fiind vremurile de încercare prin care trece, ne punem întrebarea: Va reuși oare Gaza cu ai săi locuitori să renască asemeni Păsării Pheonix (Pasărea Phoenix este de altfel stema “Orașului” Gaza) …?
Vasile Lupu
Articol publicat în revista Viața Ortodoxă, Nr 38, februarie 2024
