Religia în China

Foto: Filosoful Kong Qiu, cunoscut ca și Confucius, sursa: www.giovanni-maciocia.com

 

În  China, ideea de religie este ambiguă, iar religia creștin-ortodoxă este la limita legii aproape interzisă. Statul chinez, deși ateu, recunoaște astăzi oficial doar cinci culte religioase. Acestea – Budismul , Taoismul, Islamul, Protestantismul și Catolicismul – sunt  singurele care au dreptul de a funcționa legal sub supravegherea unor asociații „patriotice” controlate direct.

Însă chinezul de rând poate fi și budist și taoist și confucianist, asta pentru că el nu privește religia ca pe un ansamblu de dogme, ci mai mult ca pe un set de instrumente. Astfel, confucianismul nu este văzut ca un cult, ci ca un stil de viață. Această coexistență, zic ei armonioasă, este rezumată de filosoful chinez Lin Yutang prin faimoasa expresie:

„Chinezul este confucianist când îi merge bine, taoist când îi merge rău și budist la bătrânețe (sau la moarte)”.

În China așadar, toate bisericile ortodoxe (și aici mă refer la clădirile în sine) au fost transformate de ceva vreme în spații comerciale, fiind supuse politicii de „sinicizare” (adaptarea religiei la ideologia și cultura chineză actuală)…

 

Dar cum s-a ajuns aici? Puțină istorie…

China este leagănul a trei dintre cele mai influente sisteme de gândire religioasă și filosofică din lume, cunoscute sub numele de „cele trei învățături” – taoism, confucianism și religia tradițională.

Taoismul este o tradiție filozofică și religioasă, a cărei baze au fost introduse de înțeleptul Lao Tzi în jurul anilor 500-400 î.Hr. și fundamentată pe trăirea în armonie cu Tao (Calea), principiul suprem care guvernează și dă viață întregului Univers. Această cale promovează simplitatea, compasiunea și conceptul de curgere naturală, fiind simbolizată vizual prin echilibrul perfect dintre forțele complementare Yin și Yang.

Confucianismul este un sistem etic, social și filozofic fondat de către filozoful Confucius în secolul al VI-lea î.Hr., axat pe armonia socială, cultivarea moralității și respectul profund față de familie și strămoși.

Religia tradițională. Deși Budismul este extrem de răspândit și a devenit o parte integrantă a identității chineze (în special budismul tibetan), acesta nu a apărut în China, fiind introdus din India în secolul I e.n.

Și pentru că vorbim de religii, sub extrem de permisiva dinastie Tang, abia în secolul VII e.n., în China pătrunde creștinismul (denumi și Jingjiao – „Religia Luminoasă”) dar și islamul, ambele propagându-se în paralel datorită negustorilor arabi și persani care foloseau Drumurile Mătăsii. Totuși, mai mult succes de promovare al creștinismului în China, și de fapt în toată Asia, au avut-o misionarii iezuiți, deci ritul catolic.

Ortodoxia a ajuns în China mult mai târziu (secolul al XVII-lea) și aproape exclusiv prin intermediul expansiunii Imperiului Rus. Misiunea ortodoxă rusă a fost concentrată mai mult pe deservirea diasporei ruse și a comunităților de la graniță (cum ar fi în Harbin sau Shanghai). Despre Harbin (provincie situată undeva în partea central nordică a Chinei) există informații că ar exista o biserică ortodoxă care funcționează în zona gri a legislației din China (chiar și unele filmulețe de pe tiktok vorbesc despre asta)…

 

Creștinii ortodocși din Abalzin

În anul 1685, în urma asediului fortăreței siberiene Albazin (situată pe râul Amur, zonă încă disputată de ruși și chinezi) de către trupele dinastiei Qing, un grup de aproximativ cincizeci de cazaci ruși ortodocși a fost capturat și strămutat forțat la periferia Beijingului. Primiți cu bunăvoință de împăratul Kangxi, acești soldați s-au integrat în elita armatei imperiale manciuriene și s-au căsătorit cu femei chineze, au primit permisiunea oficială de a-și păstra credința creștină. Împreună cu ei, a venit și un preot ortodox, Părintele Maxim Leontiev, care a slujit prima liturghie ortodoxă în China. Ei au transformat un templu lamaist într-o biserică și au amplasat în el o icoană a Sfântului Nicolae, pe care o salvaseră de la Albazin.

De-a lungul secolelor, comunitatea lor (cunoscută sub numele de albazinieni) s-a asimilat aproape complet din punct de vedere lingvistic și etnic, dar identitatea lor creștin-ortodoxă a fost menținută vie prin intermediul Misiunii Ruse din Beijing. În ciuda persecuțiilor cumplite suferite în timpul Răscoalei Boxerilor din 1900 și a Revoluției Culturale chineze, descendenții acestor cazaci trăiesc și astăzi în China, reprezentând sâmburele istoric al comunității ortodoxe chineze moderne.

Și dacă pentru o vastă perioadă, mai ales sub influența misiunilor catolice, creștinismul se extinde chiar și cu episoade de prigoană, din păcate după 1949 bisericile străine încetează să existe, fiind  expulzate. Apar astfel bisericile „patriotice” controlate de stat și „bisericile de casă” (ilegale).

 

Cum s-a întâmplat asta?

După preluarea puterii în 1949, noul regim comunist (oficial ateu) a trebuit cumva să gestioneze diversitatea religioasă a țării. Vorbim de peste 500 de milioane de oameni și zeci de culte minoritare or străine și milioane de culte locale! De ce milioane? Pentru că aici existau și încă există cultul strămoșilor, cinstiți diferit în fiecare familie precum și venerarea locală a diverselor zeități,  spirite ale naturii, eroi mitologici și chiar dragoni.

În loc să interzică total religiile, statul a ales să le clasifice și să le controleze. Au fost astfel selectate doar cele 5 mari religii care aveau o “masă critică” de adepți și o structură clară.

Recunoașterea acestor cinci culte, deși aparent pacifistă, s-a realizat abrupt și agresiv. Partidul Comunist Chinez (PCC) a emis astfel o directivă prin care toate organizațiile sociale, inclusiv cele spirituale, trebuiau să se declare și să se înregistreze la noul Birou pentru Afaceri Religioase pentru a fi monitorizate. Pentru liderii religioși din epocă, mesajul a sunat ca o obligație generală de înregistrare pentru supraviețuire legală. Iar comunitatea creștin ortodoxă nu a răspuns apelului…

Prin urmare astăzi toate bisericile care nu sunt înregistrate sunt considerate ilegale și sunt supuse unor presiuni intense. Autoritățile supraveghează constant liderii creștini, iar mulți dintre aceștia sunt încarcerați pentru “activități religioase neautorizate” (vă sună cunoscut?). Mai mult, copiii sub 18 ani au interdicție de a participa la slujbe, numeroase arestări și demolări de biserici având loc în ultimii ani.

De aceea nu veți vedea biserici ortodoxe pe teritoriul Chinei. De altfel, singurele biserici ortodoxe active sunt cele din incinta ambasadei Rusiei – considerat teritoriu extern – și în Hong Kong – teritoriu ce funcționează sub principiul “o țară, două sisteme”.

Prin urmare, prozelitismul (activitatea de convertire a altor persoane la o credință religioasă) este strict reglementat și, în majoritatea formelor sale publice sau neautorizate, este interzis și pedepsit (*penal sau contravențional) intrând sub incidența Legii Securității Publice.

Iar astăzi, în China mai sunt oficial doar aproximativ 13.000–15.000 de ortodocși dar nimeni nu poate ști numărul lor real…

 

Ca turist ortodox, în China secolului XXI

În călătoriile mele, indiferent de destinație, încerc să înțeleg spiritualitatea poporului vizitat. De aceea, în China – cu cei 1,4 miliarde locuitori, a doua cea mai populată țară din lume după India – am avut un mic șoc cultural, observând că în mod oficial, toată această mare de oameni muncește cu multă conștiinciozitate și acceptă și respectă legile statului chinez.

De asemenea, cultul „părintelui Chinei moderne – Mao Tze Dong” este adânc imprimat în mentalul colectiv chiar dacă occidentalii au o părere diametral opusă.
Chinezii respectă “statul”, au ambiții și realizări tehnice excepționale, sunt comercianți cu talent și… par a nu avea nicio adâncime spirituală ca raportare la Creator…Dar discutând cu ei, nu poți să nu te gândești că poate ei au, într-un fel sau altul, un spirit aparte, o altă filozofie de viață, diferită de cea al lumii actuale, cunoscută de noi.
Că, dincolo de „ateismul” proclamat oficial, prin spiritualitatea lor milenară s-ar mai fi păstrat o sămânță de curățenie sufletească, de sfințenie. Spun asta mai ales raportându-mă la tineri, pentru că deși nu par a fi religioși sau a avea sete pentru adâncimea duhovnicească, aceștia atenuează hedonismul zilelor noastre prin curiozitatea și încă respectul pentru tradiții, practicat în sânul familiei…

Părinele american Serafim Rose (care a studiat profund filozofia chineză veche, inclusiv taoismul, înainte de convertirea la ortodoxie), are o explicație interesantă, vorbind despre iconomia lui Dumnezeu – planul, înțelepciunea și acțiunea prin care Dumnezeu conduce, mântuiește și îngrijește lumea – și arată cum se manifestă Creatorul în istoria umană.

”Civilizația chineză s-a dezvoltat independent de cea apuseană. Există unele lucruri care sunt unice și specifice ei, și altele care sunt surprinzător de asemănătoare cu cele din Apus. De fapt, în istoria Chinei există anumite momente când este absolut incredibil cum aceleași lucruri s-au întâmplat în viața chineză la fel cum s-au întâmplat și în Apus, deși nu exista nici o legătură între cele două civilizații. Ca și cum există cu adevărat un duh al vremurilor, care lovește Roma, China, India în același timp, chiar fără o legătură exterioară între ele.”

(Părintele Serafim Rose, 1981)

Dealtfel, fie că este vorba de trecerea concomitentă de la gândirea mitică la cea rațională (Confucius în China vs Socrate-Platon-Aristotel în Apus), fie de sincronizarea apariției marilor imperii (Dinastia Han vs Imperiul Roman) acest paralelism istoric încă frământă multe minți luminate….

Tema necesită cu siguranță aprofundare, de aceea, în 2027 vă invităm într-o nouă excursie în China alături de noi!

 

Articol publicat înrevista de spiritualitate, tradiții și călătorii “Viața Ortodoxă”

Nr. 67, iulie 2026

Recommended Articles